ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 313/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

calea contenciosului administrativ, la data de 11 martie 2004, reclamanta M.M.

a solicitat în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Botoșani, să se

dispună anularea hotărârii nr. 1352 din 19 ianuarie 2004, a Comisiei pentru

aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i-a respins cererea privind

recunoașterea calității de beneficiară a prevederilor acestei legi.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat, în esență, că tatăl său, care era salariat la Prefectura

județului Dorohoi, a primit ordin din partea autorităților, să părăsească

localitatea de domiciliu, deoarece trupele sovietice se apropiau de orașul

Dorohoi, astfel că, împreună cu familia, s-a refugiat în localitatea Găiești,

județul Dîmbovița și consideră că acest refugiu a avut loc ca urmare a

persecuțiilor etnice.

Prin sentința nr. 85 din 14

aprilie 2004, Curtea de Apel Suceava, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a se pronunța în

acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate, rezultă că

însăși reclamanta a relatat în petitul acțiunii, că s-a refugiat din

localitatea de domiciliu, localitatea Dorohoi, în localitatea Găiești, județul

Dâmbovița, ca urmare a unor evenimente de război, intrarea și înaintarea pe

teritoriul României, a trupelor sovietice, în cadrul operațiunilor militare din

a doua parte a celui de al doilea război mondial. Ca urmare, refugierea

reclamantei împreună cu familia, nu s-a datorat persecuțiilor etnice.

În consecință, instanța a

reținut că reclamanta nu a fost lezată în drepturile sale recunoscute de lege

și a respins ca nefondată, acțiunea în contencios administrativ.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, reclamanta M.M., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În esență se susține că

tatăl reclamantei a fost obligat să se refugieze împreună cu familia, din

localitatea Dorohoi, în localitatea Găiești, județul Dâmbovița, ca urmare a

persecuției etnice, ceea ce o îndreptățește pe reclamantă să solicite acordarea

drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Examinându-se sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1 din O.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare,

beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care în

perioada regimurilor instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 a

avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de

lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu

[art. 1 lit. c)].

Potrivit art. 2 din Normele

de aplicare a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin H.G. nr. 127/2002, prin persoană

strămutată în altă localitate, în sensul ordonanței menționate, se înțelege

persoana care a fost mutată sau a fost nevoită să își schimbe domiciliul în

altă localitate, din motive etnice, în această categorie fiind incluse și

persoanele refugiate.

Dar acest refugiu trebuie să

se fi produs ca urmare a persecuțiilor la care fusese supusă persoana

respectivă, din motive etnice.

Or, în cauză, tatăl

reclamantei a fost nevoit să se refugieze împreună cu familia, din localitatea

de domiciliu, ca urmare a unor evenimente de război: intrarea și înaintarea pe

teritoriul României, a trupelor sovietice, în cadrul operațiunilor militare din

a doua parte a celui de-al doilea război mondial. Mai mult decât atât, din

înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultă că refugiul tatălui

reclamantei din localitatea de domiciliu, Dorohoi, în localitatea Găiești,

județul Dâmbovița, s-a făcut la solicitarea instituției al cărei salariat era,

Prefectura județului Dorohoi, ca o măsură de protecție.

În consecință,

constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge

recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.M., împotriva sentinței nr. 85 din 14 aprilie 2004, a Curții de Apel

Suceava, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 ianuarie 2005.