ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2238/2006

Asupra recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța sub nr. 3248/2003 reclamanta S.N.C.R.R. a chemat în

judecată Primăria municipiului Mangalia, prin primar, solicitând anularea

dispoziției nr. 356 din 7 octombrie 2003 prin care a fost respinsă notificarea

nr. 1310 din 16 iulie 2001 și obligarea pârâtei la restituirea în natură a

imobilului Sanatoriul Principesa Elena, compus din 63 de camere și teren în

suprafață de 14.000 mp, din cei 29026 mp, situat în municipiul Mangalia,

Cartierul Nord.

Reclamanta a mai solicitat ca pentru

suprafața de 15.027 mp preluați în baza Decretului de expropriere nr. 31/1985

să primească despăgubiri în echivalent sau compensarea cu o suprafață de teren

echivalentă ca valoare.

În motivarea cererii s-a arătat că

reclamanta a fost înființată la data de 4 iulie 1876 și a funcționat în baza

Legii pentru recunoașterea ca persoană morală din 11 martie 1915, a Legii

pentru recunoașterea ca persoană de drept public din 16 martie 1926, a Legii

nr. 139/1995, a Statutului propriu și a Convențiilor de la Geneva din 1949, la

care România este parte.

Potrivit acestor reglementări

juridice, S.N.C.R. este o persoană publică de drept public, autonomă,

neguvernamentală, apolitică și fără scop lucrativ, iar în cazul ei nu se pune

problema vreunei succesiuni legale, deoarece, din anul 1876 și până în prezent,

deși a purtat diverse denumiri, nu a fost niciodată desființată sau interzisă.

Terenul în cauză a fost donat de

Principesa Elena Primăriei orașului Mangalia, cu condiția expresă de a fi donat

Crucii Roșii Române, fapt care s-a realizat prin deciziile nr. 23/1923 și nr.

8/1924 ale fostului Consiliu Comunal Mangalia.

Pe acest teren, Crucea Roșie a

edificat o construcție cu parter și două etaje, compusă din 63 de camere.

În anul 1947, imobilul a fost

preluat abuziv de Primăria Mangalia, prin inventariere, și trecut în

proprietatea publică.

Ulterior, reclamanta și-a precizat

acțiunea, în sensul că înțelege să se judece cu Primarul municipiului Mangalia

și municipiul Mangalia, prin Primar, renunțând la judecată față de Primăria

municipiului Mangalia.

De asemeni a precizat că, în

situația în care nu este posibilă restituirea în natură solicită restituirea în

echivalent, la o valoare estimativă de 150 miliarde lei.

Prin sentința civilă nr. 650 din 20

mai 2004 pronunțată de Tribunalul Constanța, acțiunea a fost respinsă ca

nefondată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii în baza art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001, prevederile de art. 3

alin. (2) din lege excluzând de la dobândirea măsurilor reparatorii societățile

naționale.

Reclamanta a declarat apel împotriva

sentinței sus-menționate, susținând în esență, că în mod greșit a fost respinsă

acțiunea, întrucât este persoană neguvernamentală îndreptățită la restituire

potrivit art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, funcționând neîntrerupt

de la înființare și până în prezent.

Prin decizia civilă nr. 672/C din 8

iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Constanța a fost respins ca nefondat

apelul declarat în cauză.

În motivarea acestei decizii s-a

reținut că în mod corect a fost respinsă acțiunea întrucât reclamanta nu are

calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, întrucât face parte

din categoria persoanelor juridice prevăzute prin art. 3 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, modificată prin O.U.G. nr. 184/2002, respectiv „ministerele

.......... societățile naționale .......... sunt exceptate de la beneficiul

acestei legi”.

Această decizie a fost atacată cu

recurs de către reclamantă, care a invocat drept temei legal dispozițiile art.

304 pct. 9 și 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susțin, în esență, următoarele critici:

- Atât prima instanță cât și cea de apel

au făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, reclamantei nefiindu-i aplicabile aceste dispoziții.

Denumirea de „societate națională”

care apare în titulatura reclamantei reprezintă recunoașterea faptului că pe

teritoriul țării există o singură societate de C.R.

Prevederile art. 3 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 se referă la societățile sau companiile naționale create în

urma reorganizării regiilor autonome, în temeiul O.U.G. nr. 30/1997, entități

care sunt organizate ca societăți comerciale pe acțiuni, scopul lor fiind

obținerea de profit, spre deosebire de recurenta-reclamantă care este o

organizație fără scop patrimonial.

În același sens, sunt menționate

prevederile art. 3.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

- Hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină, decizia recurată este motivată superficial, instanța

neargumentând în nici un fel în ce categorie de persoane din cele prevăzute de

art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se înscrie reclamanta.

- Cerința continuității neîntrerupte

a activității recurentei-reclamante prevăzută prin art. 3 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 10/2001 este îndeplinită și recunoscută expres de Legea nr. 139/1995,

care îi reglementează statutul juridic.

- Temeinicia acțiunii, pe fondul

cauzei.

Recursul a fost înregistrat inițial

pe rolul Curții de Apel Constanța, sub nr. 1043/C/2005, însă prin decizia

civilă nr. 381/C din 12 septembrie 2005 această instanță a declinat competența

de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Verificând legalitatea deciziei

recurate, în raport de criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile,

Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Pronunțarea hotărârii anterioare în

cauză s-a făcut cu aplicarea greșită a legii aplicabile, respectiv a

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Prin alin. 1 lit. a)-c) din acest

articol, se indică persoanele, fizice și juridice, care sunt îndreptățite la

măsuri reparatorii în înțelesul Legii nr. 10/2001.

Alin. (2) al aceluiași articol

cuprinde enumerativ, categoria persoanelor juridice care nu au calitatea de

persoane îndreptățite și nu fac obiectul prezentei legi, respectiv „ministerele,

celelalte instituții publice ale statului sau ale unităților

administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile

autonome, companiile/societățile naționale, societățile comerciale cu capital

de stat, precum și cele privatizate, potrivit legii”.

Din explicitarea acestui text de

lege prin Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin Hotărârea nr. 498/2003, se diferențiază două categorii de

persoane juridice care nu au calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii

nr. 10/2001, respectiv instituțiile publice care au în administrare bunuri ale

statului sau ale unităților administrativ-teritoriale și respectiv societățile

comerciale cu capital de stat sau cele privatizate, indicându-se și argumentele

pentru care nu pot avea respectiva calitate.

Recurenta-reclamantă din cauza de

față nu se încadrează în nici una din categoriile sus-menționate, nefiind

instituție publică care să aibă în administrare bunuri ale statului și nici

societate comercială cu capital de stat.

Potrivit reglementărilor juridice în

baza cărora a fost înființată și a funcționat, respectiv Legea de înființare

din 4 iulie 1876, Legea pentru recunoașterea ca persoană morală din 11 martie

1915, Legea pentru recunoașterea ca persoană de drept public din 16 martie

1926, Legea nr. 139/1995 și Statutul propriu, S.N.C.R.R. este o persoană

juridică de drept public, autonomă, neguvernamentală și fără scop lucrativ.

Sintagma „societate națională”

cuprinsă în textul art. 3 alin. (2) și pe care s-a argumentat motivarea

sentinței și a deciziei din apel, pronunțate în cauză se referă la societățile

comerciale rezultate în urma reorganizării regiilor autonome, care au ca obiect

activități de interes public național, societăți care pot fi denumite companii

naționale sau societăți naționale, cum se prevede expres prin O.U.G. nr.

30/1997.

Chiar în textul art. 3 alin. (2) se

menționează „companie/societate națională”.

Cuprinderea termenului de „societate

națională” în titulatura recurentei reprezintă doar unicitatea societății de

C.R. la nivel național, fără nici o legătură cu termenul din art. 3 alin. (3)

care privește exclusiv societățile comerciale.

Având în vedere considerentele

expuse, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă este persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001, în temeiul dispozițiilor

art. 3 alin. (1) lit. c) din lege.

Față de această situație, se impune

admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri pronunțate în cauză și

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Nu se impune analiza motivelor

referitoare la verificarea continuității activității recurentei-reclamante ca

persoană juridică sau necesitatea existenței hotărârii judecătorești care să

constate identitatea persoanei juridice, această verificare urmând a fi făcută

de instanța investită cu rejudecarea cauzei.

Cu ocazia rejudecării, instanța

urmează a verifica și a dispune cu privire la temeinicia acțiunii formulate de

reclamantă, având în vedere evident și motivele de recurs invocate în acest

sens.

În conformitate cu dispozițiile art.

312 și art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul declarat

în cauză, a casa hotărârea pronunțată anterior, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de fond, în sensul celor precizate și în raport de

prevederile art. 315 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta

S.N.C.R.R. împotriva deciziei nr. 672/C din 8 iunie 2005 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă.

Casează decizia atacată, precum și

sentința civilă nr. 650 din 20 mai 2004 a Tribunalului Constanța și trimite

cauza spre rejudecare, acestei din urmă instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2006.