ÎCCJ, Decizia nr. 31/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 2466 din 17

decembrie 2003, Judecătoria Vișeu de Sus a respins contestația la executare

formulată de M.G., la data de 10 iulie 2003.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă,

prin decizia nr. 209 din 18 noiembrie 2003, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de contestator împotriva hotărârii instanței de executare.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

contestatorul M.G. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 2627 din 4 aprilie

2005, pronunțată în dosarul nr. 7363/2004, al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, recursul a fost

respins, ca inadmisibil, reținându-se că hotărârea instanței de executare,

nefiind dată în condițiile art. 400

1

și art. 401 alin. (2) C. proc.

civ., nu era supusă apelului, potrivit art. 422 alin. (2) din același cod.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

contestatorul M.G. a declarat un nou recurs, fără a indica nici unul din

motivele de nelegalitate prevăzute în art. 304 C. proc. civ. și fără a formula

critici cu privire la hotărârea atacată.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Completul de 9 judecători a fost

sesizat cu un nou recurs declarat de contestatorul M.G. împotriva unei decizii

pronunțate de secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, prin care recursul declarat de contestatorul menționat a

fost respins ca inadmisibil.

Or, potrivit art. 299 C. proc. civ.,

sunt susceptibile a fi atacate cu recurs, hotărârile pronunțate în apel și

hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel.

Așadar, căii de atac a recursului îi

sunt supuse hotărârile definitive, stabilite, ca atare, prin art. 377 C. proc.

civ.

Pe de altă parte, din dispozițiile

art. 377 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărârile irevocabile, raportat

la art. 299 din același cod, rezultă că sistemul român de jurisdicție a statuat

principiul unicității recursului, dreptul la această cale de atac stingându-se

prin exercitare.

Drept urmare, posibilitatea legală a

declarării mai multor recursuri este exclusă.

În concluzie, cum recursul nu

privește o hotărâre dintre cele prevăzute de art. 299 C. proc. civ., rezultă că

decizia criticată nu este susceptibilă de reformare, potrivit dreptului comun,

pe această cale.

Este de reținut că modul de

determinare a căilor de atac prin legea procesual-civilă, corespunzător

principiului statuat prin art. 129 din Constituția României, același pentru

persoane aflate în situații identice, asigură un control judiciar efectiv al

hotărârilor judecătorești și satisface exigențele art. 21 din legea

fundamentală, respectiv a celor privind liberul acces la justiție și a

dreptului la un proces echitabil reglementate prin Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De altfel, hotărârea atacată nu face

parte nici din categoria hotărârilor supuse reformării la acest complet, în

condițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, potrivit

căruia „Completul de 9 judecători soluționează recursurile și cererile în

cauzele judecate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație

și Justiție”.

Drept urmare, recursul urmează a fi privit ca fiind

inadmisibil și potrivit legii speciale, excepția pusă în discuție

constatându-se a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de contestatorul M.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de contestatorul M.G. împotriva deciziei nr. 2627 din 4 aprilie 2005,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, în dosarul nr. 7363/2004.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 ianuarie 2006.