ÎCCJ, Decizia nr. 217/2006

Asupra cererii de revizuire de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2466 din 17 decembrie 2003, Judecătoria Vișeu de Sus a respins contestația la executare formulată de M.G., la data de 10 iulie 2003. Apelul declarat de contestator împotriva sentinței de fond a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 209 din 18 noiembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă. Împotriva acestei din urmă hotărâri, contestatorul M.G. a declarat recurs. Prin decizia nr. 2627 din 4 aprilie 2005, secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins recursul, ca inadmisibil. În considerentele deciziei astfel pronunțate, instanța supremă a reținut, în esență, că hotărârea instanței de executare nu era supusă apelului, potrivit art. 422 alin. (2) C. proc.

civ., nefiind dată în condițiile art. 400 1 și art. 401 alin. (2) din același cod. Împotriva acestei hotărâri, contestatorul M.G. a declarat un nou recurs. Prin decizia nr. 31 din 23 ianuarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători a respins recursul, ca inadmisibil. Pentru a hotărî astfel, completul de 9 judecători a reținut că, potrivit art. 299 C. proc. civ., sunt susceptibile a fi atacate cu recurs, hotărârile pronunțate în apel și hotărârile date în primă instanță, ori recursul declarat în cauză vizează o decizie a secției civile și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care, recursul declarat de către aceeași parte, a fost respins ca inadmisibil.

Mai mult, s-a reținut că din economia dispozițiilor art. 377 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 299 din același cod, rezultă că sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității recursului, dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare. Se reține, totodată, că hotărârea atacată nu face parte nici din categoria hotărârilor supuse reformării la acest complet, cu referire la dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, privind organizarea judiciară. La data de 20 februarie 2006, contestatorii M.G. și M.I. au solicitat, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea deciziei civile nr. 31 din 23 ianuarie 2006, pronunțată în dosarul nr. 238/2005, al completului de 9 judecători.

Cererea de revizuire este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Prin art. 129 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 126 din legea fundamentală, a fost statuat principiul potrivit căruia părțile interesate pot apela protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul sistemului procesual civil, prin care a fost reglementat dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție. Mai mult, legea procesual-civilă a reglementat și posibilitatea reconsiderării situației juridice prezumate ca autentică prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ce are ca atribut specific și exclusiv, autoritatea de lucru judecat, prin exercitarea căilor extraordinare de atac, în condiții precis și limitativ determinate.

Prin urmare, revine persoanei interesate, obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual-civile, aceleași pentru subiecții de drept aflați în situații identice. Totodată, aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții, decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală. Din dispozițiile Codului de procedură civilă rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri, determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale. Potrivit art. 322 C. proc. civ., între altele, se poate cere revizuirea „ unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul”.

În cauză, condiția impusă de textul de lege citat nu este îndeplinită, întrucât completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a evocat fondul, ci, prin decizia atacată, recursul declarat de aceeași parte a fost respins, ca inadmisibil. Ori, potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru hotărârea revizuită. Este de reținut în acest sens că, prin dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei atacate, legiuitorul a statuat asupra posibilității declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea se cere pentru contrarietate de hotărâri, cu excepția cazului în care instanța de revizuire este Înalta Curte de Casație și Justiție, a cărei hotărâre este irevocabilă.

În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu o cerere de revizuire a unei decizii prin care completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului declarat de contestatorul M.G., împotriva unei decizii irevocabile pronunțată de secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Se constată, așadar, că cererea de revizuire nu este admisibilă potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 328 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de retractare pe această cale, determinată ca atare de lege. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, așa cum s-a stabilit, soluționarea prezentei cereri, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României. Drept urmare, neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârilor judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor. Așadar, revizuirea nu este admisibilă nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced, și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., revizuenții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată către intimatul M.G., potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea contestatorului M.G. privind revizuirea deciziei nr. 31 din 23 ianuarie 2006, pronunțată în dosarul nr. 238/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători. Obligă revizuentul menționat, să plătească intimatului M.G., suma de 122,2 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2006.