ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3253/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 17045 din 3 decembrie 1997, Judecătoria Constanța a admis acțiunea formulată de reclamanta I.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor, prin D.G.F.P. Constanța, Consiliul Local Constanța și RA E.D.P.P. Constanța și a obligat pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța, naționalizat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, compus din teren în suprafață de 750 mp, pe care se află două construcții, din care una alcătuită din sală mare și trei camere, iar cealaltă alcătuită din două camere, antreu și bucătărie.

Prin decizia civilă nr. 2620 din 16 noiembrie 1998, Tribunalul Constanța a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat în parte sentința pronunțată de instanța de fond, în sensul stabilirii că cea de a doua construcție este alcătuită din parter compus din două camere și antreu și etaj compus din două camere, antreu și bucătărie. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate, iar apelurile declarate de pârâții RA E.D.P.P. Constanța și Consiliul Local al municipiului Constanța prin primar au fost respinse. Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 1031 din 20 septembrie 1999, a admis recursurile declarate de Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța prin primar și RA E.D.P.P.

Constanța, a casat decizia nr. 2620 din 16 noiembrie 1998 a Tribunalului Constanța, a admis apelurile declarate de Consiliul Local al Municipiului Constanța și RA E.D.P.P. Constanța, a desființat sentința civilă nr. 17045 din 3 decembrie 1997 a Judecătoriei Constanța și a trimis cauza Tribunalului Constanța pentru judecarea cauzei ca instanță de fond. Soluționând cauza în fond, Tribunalul Constanța prin sentința civilă nr. 404 din 10 mai 2000 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta I.L., în contradictoriu cu pârâții Consiliul local Constanța, Municipiul Constanța prin primar, RA E.D.P.P. Constanța, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin D.G.F.P. Constanța și P.I. Pârâții Consiliul local Constanța, Municipiul Constanța, RA E.D.P.P.

Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța au fost obligați să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul, situat în Constanța, compus din suprafața de 750 mp teren și construcțiile aflate pe teren. Cererea privitoare la constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 27011 din 27 septembrie 1996 încheiat între RA E.D.P.P. Constanța și P.I. a fost respinsă, iar pârâții Consiliul local Constanța, Municipiul Constanța prin primar, RA E.D.P.P. Constanța și D.G.F.P. Constanța au fost obligați să-i plătească reclamantei suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că autorul reclamantei L.A.

a dobândit în proprietate imobilul situat în Constanța, conform ordonanței de adjudecare nr. 2493 din 1 mai 1936 a Tribunalului Constanța. Imobilul este compus din suprafața de 750 mp teren, pe care se află două clădiri și a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, deși proprietarul bunului, care era funcționar public, era exceptat de la aplicarea acestui act normativ, prin art. II din decret. De aceea, preluarea imobilului fiind abuzivă, reclamanta, ca succesoare legală a fostului proprietar, este îndreptățită să solicite restituirea bunului. Referitor la cererea care are ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare, se reține că temeiul ei îl constituie reaua-credință a vânzătorului, care cunoștea că bunul imobil nu îi aparține, însă vânzarea lucrului altuia este nulă absolut, având cauză ilicită, atunci când actul s-a încheiat în frauda dreptului proprietarului cu complicitatea și pe riscul cumpărătorului.

Or, reclamanta nu a făcut dovada conivenței frauduloase a terțului cumpărător. Prin decizia civilă nr. 117/c din 8 octombrie 2003, Curtea de apel Constanța a respins ca nefondat apelul declarat de RA E.D.P.P. Constanța împotriva acestei hotărâri. Apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași hotărâri, a fost admis și s-a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul admiterii cererii privitoare la contractul de vânzare-cumpărare nr. 27011 din 27 septembrie 1996. S-a constatat nulitatea acestui contract, încheiat între RA E.D.P.P. Constanța și P.I. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că apelul declarat de pârâta RA E.D.P.P. Constanța nu este fondat, deoarece reclamanta a făcut dovada că la data preluării imobilului care face obiectul procesului, de către stat, proprietarul bunului (tatăl reclamantei) era inginer.

Acesta făcând parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, corect s-a reținut prin hotărârea apelată că statul opune proprietarului un titlu care nu este valabil. Reține instanța de apel, că apelul declarat de reclamantă este întemeiat, deoarece aceasta a dovedit că a trimis notificare RA E.D.P.P. Constanța, anterior datei când s-a vândut bunul, iar martorii M.E. și B.F. au declarat că au însoțit-o pe fiica reclamantei, atât la RA E.D.P.P. Constanța, cât și la imobilul în litigiu, unde a discutat cu chiriașii avertizându-i să nu cumpere bunul revendicat de mama sa, însă familia P. a refuzat orice discuție. Se reține că, în raport cu aceste împrejurări, este dovedită reaua-credință a familiei P. și a RA E.D.P.P.

Constanța. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții P.I., P.D., RA E.D.P.P. Constanța, Consiliul local Constanța și Municipiul Constanța. Pârâții P.I. și P.D., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în esență, formulează următoarele critici: - Instanța de apel nu a verificat calitatea de reprezentant a numitei M.E., care a declarat apel fără să depună procura. De aceea, în conformitate cu art. 161 C. proc. civ., instanța trebuia să acorde un termen pentru ca reprezentanta apelantei să facă dovada calității sale, iar în caz contrar să procedeze la anularea cererii de apel. - Cauza de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare nu este arătată de reclamantă și nici instanța de apel nu o indică în considerente.

Arată recurenții, că pentru dovedirea relei-credințe a fost audiată ca martoră mandatara reclamantei, calitate în legătură cu care art. 189 C. proc. civ. nu prevede interdicția de a fi audiată, însă este posibil ca aceasta să fie și rudă cu reclamanta. În privința martorei B., se arată că aceasta a declarat ceea ce știa de la martora M. și se susține că martora M. nu a precizat când ar fi avut loc discuția la care se referă în declarația sa. - La dosar a fost depusă sentința civilă nr. 12404 din 22 septembrie 2003 a Judecătoriei Constanța, prin care s-a constatat nulitatea contractului, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001, hotărâre în raport cu care există autoritate de lucru judecat, fapt ce impunea suspendarea judecării apelului până la data rămânerii definitive a primei hotărâri prin care se constată nulitatea.

Se arată că, neprocedându-se în acest mod s-au pronunțat două hotărâri prin care s-a anulat contractul, în acțiuni care au cauză identică, iar reclamanta nu avea interes să formuleze cea de a doua acțiune. - Reclamanta nu era îndreptățită la restituirea imobilului, conform art. 2 din Legea nr. 112/1995, iar conform art. 9 din lege chiriașii sunt îndreptățiți să cumpere apartamentul după expirarea termenului prevăzut de art. 14. De aceea, contractul de vânzare-cumpărare a fost legal încheiat. Susțin recurenții că reclamanta nu s-a adresat cu cerere Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, iar simpla informare că imobilul va fi revendicat, chiar dacă ar fi reală, nu are nici o relevanță.

Dacă s-au avut în vedere dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acestea nu erau aplicabile, deoarece imobilul a fost preluat de stat cu titlu legal, însă și în ipoteza în care titlul statului este lovit de nulitate nu se poate reține că este nul și contractul de vânzare-cumpărare, pentru că reaua-credință a cumpărătorilor nu a fost dovedită cu declarația martorei M.E.. Arată recurenții că nu au fost notificați, nu au știut că imobilul a fost naționalizat și au fost chiriași timp de peste 20 de ani. - Hotărârea atacată nu este motivată corespunzător, pentru că nu se arată în raport cu ce dispoziții legale s-a analizat reaua-credință și pentru ce atenționarea RA E.D.P.P. Constanța și a chiriașilor ar fi împiedicat vânzarea bunului, cât timp proprietarul nu îndeplinea condițiile impuse de lege pentru restituirea în natură a bunului.

Pârâta RA E.D.P.P. Constanța, invocând art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., arată că instanța de apel a apreciat greșit probele dosarului și a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998 cu privire la legalitatea titlului de proprietate al statului. Arată recurenta că instanța de apel nu a avut în vedere calitatea de administrator a RA E.D.P.P. Constanța, că bunul a fost deținut în baza titlului de proprietate al statului, bazat pe art. 645 C. civ., coroborat cu dispozițiile Decretului nr. 92/1950 și că instanțele de fond și apel reținând greșit că imobilul a fost preluat abuziv de stat, nu au făcut compararea titlurilor, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Se mai susține, că stabilindu-se greșit că reclamanta este moștenitoarea fostului proprietar care făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, nu s-a avut în vedere că imobilul fiind compus la data naționalizării din 14 apartamente nu putea avea destinația de locuință pentru o singură familie și că finalitatea Decretului nr. 92/1950 a fost aceea de a trece în proprietatea statului imobilele deținute în excedent față de nevoile reale ale foștilor proprietari. Instanța de apel nu a ținut cont de extrasul din anexa decretului care atesta că imobilul avea spații cu destinația de închiriere fiind producător de fructe civile. În acest sens, a fost depusă informarea centrului 3 de la RA E.D.P.P.

Constanța, înregistrată cu nr. 3240 din 3 septembrie 1997 și fotocopia anexei la decret, acte conform cărora construcția nu era terminată, de unde se trage concluzia că nu putea avea destinația de locuință a familiei reclamantei. - Referitor la contractul de vânzare-cumpărare se arată că notificarea este transmisă Consiliului local al Municipiului Constanța, fără să poarte ștampilă sau semnătură de primire, că recurenta nu a fost notificată de intimată și că, în lipsa notificărilor trimise atât vânzătoarei cât și cumpărătorilor, nu se poate reține reaua-credință. Invocându-se buna-credință, în raport cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, și cu decizia nr. 98/2002 a Curții Constituționale, se susține că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat în baza prevederilor legale care erau în vigoare în acel moment.

Recurenții Consiliul local Constanța și municipiul Constanța, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susțin că nu au calitate procesuală în cererea privitoare la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, că imobilul care face obiectul procesului a intrat în proprietatea statului cu titlu, în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 și că problema bunei-credințe a fost greșit stabilită. Intimata I.L. a formulat întâmpinare, în care a susținut că motivele de recurs nu sunt întemeiate și a depus la dosar procurile judiciare date de reclamantă fiicei sale A.N.G. și numitei M.E., pentru a fi reprezentată în procesul de revendicare și procura judiciară dată de mandatara A.N.G. numitei M.E., pentru a o reprezenta în procesul de revendicare a imobilului proprietatea reclamantei.

Pentru considerentele la care ne vom referi în continuare, recursurile declarate de pârâții P.I., P.D. și RA E.D.P.P. Constanța vor fi respinse ca nefondate, iar recursul declarat de pârâții Consiliul local Constanța și Municipiul Constanța va fi respins ca tardiv formulat. În raport cu actele depuse la dosar de reclamanta-intimată, recurenții P.I. și P.D. au precizat că nu mai susțin motivul de recurs privitor la neregularitatea cererii de apel pentru lipsa dovezii calității de reprezentant. Deoarece pârâții P.I., P.D. și RA E.D.P.P. Constanța privesc soluția pronunțată în cererea care are ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, invocând, în esență, aceleași argumente, motivele de recurs formulate de aceste părți vor fi analizate împreună.

Susținerea recurenților P.D. și P.I. că nu este arătată cauza de nulitate a contractului nu este întemeiată, pentru că în cererea formulată de reclamantă la data de 24 noiembrie 1999, aceasta a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, invocând reaua-credință a părților care au încheiat contractul, deși aveau cunoștință că s-au făcut demersurile necesare pentru redobândirea bunului, iar prin hotărârea atacată s-a reținut ca motiv de constatare a nulității reaua-credință a părților la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Reclamanta, care prin cererea înregistrată la nr. 1160 din 16 iulie 1996, adresată Consiliului local al municipiului Constanța, a solicitat să nu fie înstrăinat imobilul, întrucât cere să-i fie restituit în natură, a făcut dovada relei-credințe a vânzătoarei, iar cu declarațiile martorilor audiați în cauză, s-a făcut dovada că și pârâții au avut cunoștință de susținerea reclamantei că imobilul a fost preluat fără titlu și de faptul că aceasta face demersuri pentru redobândirea bunului. De aceea, în raport cu ar. 1898 C. civ., aplicabil prin analogie, corect s-a reținut prin hotărârea recurată că pârâții, care la momentul încheierii contractului, știau că se contestă valabilitatea titlului statului și că se solicită restituirea imobilului de către moștenitoarea fostului proprietar, au fost de rea-credință.

În cauză, recurenții P.I. și P.D. au susținut că este posibil ca martora M.E. să fie rudă cu reclamanta, fără să facă dovada acestei susțineri. De altfel, dispozițiile art. 189 C. proc. civ. instituie o incapacitate relativă pentru persoanele indicate la alin. 1, iar prin această incapacitate sunt apărate interesele părții adverse. De aceea, este posibilă audierea ca martore a acestor persoane, dacă partea în favoarea căreia este edictată prevederea legală nu a ridicat obiecții în privința audierii. Or, pârâții, la termenul când s-a încuviințat proba cu martori, nu au ridicat obiecții cu privire la martora M.E. Recurenta RA E.D.P.P.

Constanța, la prima întrebare din interogatoriul aflat la dosarul nr. 8745/1999 al Tribunalului Constanța, recunoaște că a primit de la Primăria municipiului Constanța tabelele cu imobilele revendicate conform Legii nr. 112/1995, în care era înscris și imobilul care face obiectul procesului ca fiind revendicat cu cererea nr. 20332/1996, iar cererea adresată de reclamantă Consiliului local al municipiului Constanța a fost înregistrată la nr. 1160 din 16 iulie 1996. La această cerere reclamantei i s-a răspuns cu adresa nr. 24871 din 20 august 1996. Faptul că recurenta avea calitate de administrator al bunului nu constituie dovada bunei sale credințe la momentul încheierii actului. Neîntemeiată este și susținerea recurenților că imobilul a fost preluat cu titlu legal de la autorul reclamantei.

Din adresa nr. 24871/1996, aflată la dosarul instanței de apel rezultă că imobilul fost proprietatea numitului L.A. a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 92/1950 și figurează în anexa la decret la poziția 2, clădiri în construcție, iar pârâtele nu au făcut dovada că autorul reclamantei se încadra în categoria persoanelor prevăzute de art. I din decret. Nu s-au depus la dosar acte care să ateste faptul că fostul proprietar era exploatator de locuințe, așa cum susține RA E.D.P.P. Constanța, iar actele invocate de recurentă nu fac dovada acestui fapt. În anexa la decretul de naționalizare autorul reclamantei nu este înscris cu mai multe imobile, faptul că la data preluării construcția nu era terminată nu atestă calitatea acestuia de exploatator de locuințe, iar în calitatea lui de inginer, autorul reclamantei făcea parte din categoria persoanelor menționate în art. II din Decretul nr. 92/1950, excluse de la aplicarea acestui decret.

De altfel, în procesele-verbale de preluare a imobilului din Constanța, sunt înscrise două apartamente cu următoarele mențiuni: apartamentul 6, clădire neterminată; apartamentul 3, clădire deteriorată din cauza ploilor. Aceste acte, aflate la dosarul nr. 689/1997 al Judecătoriei Constanța, nu poartă nici o mențiune privitoare la închirierea spațiilor de către proprietar. Susținerea pârâtei-recurente RA E.D.P.P. Constanța că bunul a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului conform Decretului nr. 92/1950, art. 645 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998 și că trebuia să se compare titlurile de proprietate nu sunt întemeiate, deoarece titlul de preluare este valabil numai dacă preluarea s-a făcut cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării.

Or, în speță, nevalabilitatea titlului rezultă din faptul că prin preluarea imobilului au fost încălcate chiar prevederile Decretului nr. 92/1950. Faptul că reclamanta, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 nu ocupa locuința în calitate de chiriașă, că locuința nu era liberă și că prin art. 9 din lege s-a creat pentru chiriași posibilitatea de a cumpăra apartamentul în care locuiesc nu atestă valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare care face obiectul procesului, așa cum susțin recurenții. Imobilul fiind preluat fără titlu valabil, statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului, iar actul subsecvent de înstrăinare era valabil numai dacă la momentul întocmirii lui achizitorul avea credința că cel de la care a dobândit bunul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea.

Or, în cauză, s-a făcut dovada că reclamanta a solicitat să-i fie restituit imobilul cu cererea nr. 20332/1996, menționată de recurenta RA E.D.P.P. Constanța, iar cu declarațiile martorelor s-a dovedit că pârâții știau încă din vara anului 1996 că reclamanta contestă valabilitatea titlului de preluare a imobilului. Nici faptul că prin sentința civilă nr. 12404 din 22 septembrie 2003 a Judecătoriei Constanța s-a admis acțiunea formulată ulterior de reclamantă, întemeiată pe art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și s-a constatat nulitatea aceluiași contract de vânzare-cumpărare, nu constituie motiv de nelegalitate a hotărârii atacate. La data pronunțării deciziei de către instanța de apel (8 octombrie 2003) sentința invocată de recurenții P.D.

și P.I., care poartă mențiunea „dactilografiată la 3 octombrie 2003” nu era definitivă. Pricinile nu se aflau înaintea aceleiași instanțe, iar părțile nu au invocat litispendența și nu au cerut să se suspende judecata. De altfel, nu se impunea suspendarea judecății apelurilor până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate de instanța de fond în procesul ulterior, iar excepțiile lucrului judecat și lipsei interesului reclamantei pentru formularea unei noi cereri privind constatarea nulității contractului, puteau fi invocate în procesul ulterior și nu în prezenta cauză. De asemenea, este neîntemeiată critica privitoare la motivarea necorespunzătoare a hotărârii. Dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., invocate de recurente nu sunt incidente în cauză, deoarece hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, motive care nu sunt contradictorii și nici străine de natura cauzei, iar susținerile care privesc aprecierea probelor, nu fac posibilă încadrarea în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Recursul declarat de Consiliul local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar este tardiv. Conform art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel, iar conform art. 103 C. proc. civ. neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

Deoarece pârâtelor, Municipiul Constanța și Consiliul local Constanța le-a fost comunicată hotărârea atacată la data de 22 octombrie 2003, așa cum o atestă actele aflate la dosarul instanței de apel, termenul legal pentru declararea recursului a început să curgă la această dată și a expirat la data de 7 noiembrie 2003. Acestea însă au declarat recurs la data de 12 noiembrie 2003, fără ca în declarația de recurs să arate care este împrejurarea mai presus de voința lor care le-a împiedicat să declare recursul în termenul legal. De aceea, în raport cu dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de aceste pârâte va fi respins ca tardiv, fără să se analizeze criticile formulate prin declarația de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții P.I., P.D. și RA E.D.D.P. Constanța și, ca tardiv, recursul declarat de pârâții Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța, reprezentați prin primar R.Ș.M. împotriva deciziei civile nr. 117/C din 8 octombrie 2003 a Curții de Apel Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2005.