ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3253/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3253/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 17045 din 3

decembrie 1997, Judecătoria Constanța a admis acțiunea formulată de reclamanta I.L.,

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor, prin D.G.F.P. Constanța,

Consiliul Local Constanța și RA E.D.P.P. Constanța și a obligat pârâții să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța,

naționalizat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, compus din teren în suprafață de

750 mp, pe care se află două construcții, din care una alcătuită din sală mare

și trei camere, iar cealaltă alcătuită din două camere, antreu și bucătărie.

Prin decizia civilă nr. 2620 din 16

noiembrie 1998, Tribunalul Constanța a admis apelul declarat de reclamantă și a

schimbat în parte sentința pronunțată de instanța de fond, în sensul stabilirii

că cea de a doua construcție este alcătuită din parter compus din două camere

și antreu și etaj compus din două camere, antreu și bucătărie.

Au fost menținute restul

dispozițiilor sentinței apelate, iar apelurile declarate de pârâții RA E.D.P.P.

Constanța și Consiliul Local al municipiului Constanța prin primar au fost

respinse.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia civilă nr. 1031 din 20 septembrie 1999, a admis recursurile declarate

de Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța prin primar și RA E.D.P.P.

Constanța, a casat decizia nr. 2620 din 16 noiembrie 1998 a Tribunalului

Constanța, a admis apelurile declarate de Consiliul Local al Municipiului

Constanța și RA E.D.P.P. Constanța, a desființat sentința civilă nr. 17045 din

3 decembrie 1997 a Judecătoriei Constanța și a trimis cauza Tribunalului

Constanța pentru judecarea cauzei ca instanță de fond.

Soluționând cauza în fond,

Tribunalul Constanța prin sentința civilă nr. 404 din 10 mai 2000 a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanta I.L., în contradictoriu cu pârâții

Consiliul local Constanța, Municipiul Constanța prin primar, RA E.D.P.P.

Constanța, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin D.G.F.P. Constanța și P.I.

Pârâții Consiliul local Constanța,

Municipiul Constanța, RA E.D.P.P. Constanța și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța au fost obligați să-i lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul, situat în Constanța,

compus din suprafața de 750 mp teren și construcțiile aflate pe teren.

Cererea privitoare la constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 27011 din 27 septembrie 1996

încheiat între RA E.D.P.P. Constanța și P.I. a fost respinsă, iar pârâții

Consiliul local Constanța, Municipiul Constanța prin primar, RA E.D.P.P.

Constanța și D.G.F.P. Constanța au fost obligați să-i plătească reclamantei

suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut că autorul reclamantei L.A. a dobândit în proprietate

imobilul situat în Constanța, conform ordonanței de adjudecare nr. 2493 din 1

mai 1936 a Tribunalului Constanța. Imobilul este compus din suprafața de 750 mp

teren, pe care se află două clădiri și a fost preluat de stat în temeiul

Decretului nr. 92/1950, deși proprietarul bunului, care era funcționar public,

era exceptat de la aplicarea acestui act normativ, prin art. II din decret.

De aceea, preluarea imobilului fiind

abuzivă, reclamanta, ca succesoare legală a fostului proprietar, este îndreptățită

să solicite restituirea bunului.

Referitor la cererea care are ca

obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare, se reține că temeiul ei îl

constituie reaua-credință a vânzătorului, care cunoștea că bunul imobil nu îi

aparține, însă vânzarea lucrului altuia este nulă absolut, având cauză ilicită,

atunci când actul s-a încheiat în frauda dreptului proprietarului cu

complicitatea și pe riscul cumpărătorului. Or, reclamanta nu a făcut dovada

conivenței frauduloase a terțului cumpărător.

Prin decizia civilă nr. 117/c din 8

octombrie 2003, Curtea de apel Constanța a respins ca nefondat apelul declarat

de RA E.D.P.P. Constanța împotriva acestei hotărâri.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva aceleiași hotărâri, a fost admis și s-a schimbat în parte hotărârea

apelată, în sensul admiterii cererii privitoare la contractul de

vânzare-cumpărare nr. 27011 din 27 septembrie 1996. S-a constatat nulitatea

acestui contract, încheiat între RA E.D.P.P. Constanța și P.I.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut că apelul declarat de pârâta RA E.D.P.P. Constanța

nu este fondat, deoarece reclamanta a făcut dovada că la data preluării

imobilului care face obiectul procesului, de către stat, proprietarul bunului

(tatăl reclamantei) era inginer. Acesta făcând parte din categoria persoanelor

exceptate de la naționalizare, corect s-a reținut prin hotărârea apelată că

statul opune proprietarului un titlu care nu este valabil.

Reține instanța de apel, că apelul

declarat de reclamantă este întemeiat, deoarece aceasta a dovedit că a trimis

notificare RA E.D.P.P. Constanța, anterior datei când s-a vândut bunul, iar

martorii M.E. și B.F. au declarat că au însoțit-o pe fiica reclamantei, atât la

RA E.D.P.P. Constanța, cât și la imobilul în litigiu, unde a discutat cu

chiriașii avertizându-i să nu cumpere bunul revendicat de mama sa, însă familia

P. a refuzat orice discuție.

Se reține că, în raport cu aceste

împrejurări, este dovedită reaua-credință a familiei P. și a RA E.D.P.P. Constanța.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs pârâții P.I., P.D., RA E.D.P.P. Constanța, Consiliul local

Constanța și Municipiul Constanța.

Pârâții P.I. și P.D., invocând

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în esență,

formulează următoarele critici:

- Instanța de apel nu a verificat

calitatea de reprezentant a numitei M.E., care a declarat apel fără să depună

procura. De aceea, în conformitate cu art. 161 C. proc. civ., instanța trebuia

să acorde un termen pentru ca reprezentanta apelantei să facă dovada calității

sale, iar în caz contrar să procedeze la anularea cererii de apel.

- Cauza de nulitate a contractului

de vânzare-cumpărare nu este arătată de reclamantă și nici instanța de apel nu

o indică în considerente. Arată recurenții, că pentru dovedirea relei-credințe

a fost audiată ca martoră mandatara reclamantei, calitate în legătură cu care

art. 189 C. proc. civ. nu prevede interdicția de a fi audiată, însă este

posibil ca aceasta să fie și rudă cu reclamanta. În privința martorei B., se

arată că aceasta a declarat ceea ce știa de la martora M. și se susține că

martora M. nu a precizat când ar fi avut loc discuția la care se referă în

declarația sa.

- La dosar a fost depusă sentința

civilă nr. 12404 din 22 septembrie 2003 a Judecătoriei Constanța, prin care s-a

constatat nulitatea contractului, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001,

hotărâre în raport cu care există autoritate de lucru judecat, fapt ce impunea

suspendarea judecării apelului până la data rămânerii definitive a primei

hotărâri prin care se constată nulitatea. Se arată că, neprocedându-se în acest

mod s-au pronunțat două hotărâri prin care s-a anulat contractul, în acțiuni

care au cauză identică, iar reclamanta nu avea interes să formuleze cea de a

doua acțiune.

- Reclamanta nu era îndreptățită la

restituirea imobilului, conform art. 2 din Legea nr. 112/1995, iar conform art.

9 din lege chiriașii sunt îndreptățiți să cumpere apartamentul după expirarea

termenului prevăzut de art. 14. De aceea, contractul de vânzare-cumpărare a fost

legal încheiat. Susțin recurenții că reclamanta nu s-a adresat cu cerere

Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, iar simpla informare că imobilul va

fi revendicat, chiar dacă ar fi reală, nu are nici o relevanță. Dacă s-au avut

în vedere dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acestea nu erau

aplicabile, deoarece imobilul a fost preluat de stat cu titlu legal, însă și în

ipoteza în care titlul statului este lovit de nulitate nu se poate reține că

este nul și contractul de vânzare-cumpărare, pentru că reaua-credință a

cumpărătorilor nu a fost dovedită cu declarația martorei M.E.. Arată recurenții

că nu au fost notificați, nu au știut că imobilul a fost naționalizat și au

fost chiriași timp de peste 20 de ani.

- Hotărârea atacată nu este motivată

corespunzător, pentru că nu se arată în raport cu ce dispoziții legale s-a

analizat reaua-credință și pentru ce atenționarea RA E.D.P.P. Constanța și a

chiriașilor ar fi împiedicat vânzarea bunului, cât timp proprietarul nu

îndeplinea condițiile impuse de lege pentru restituirea în natură a bunului.

Pârâta RA E.D.P.P. Constanța,

invocând art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., arată că instanța de apel a

apreciat greșit probele dosarului și a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor

Legii nr. 213/1998 cu privire la legalitatea titlului de proprietate al

statului.

Arată recurenta că instanța de apel

nu a avut în vedere calitatea de administrator a RA E.D.P.P. Constanța, că

bunul a fost deținut în baza titlului de proprietate al statului, bazat pe art.

645 C. civ., coroborat cu dispozițiile Decretului nr. 92/1950 și că instanțele

de fond și apel reținând greșit că imobilul a fost preluat abuziv de stat, nu

au făcut compararea titlurilor, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din

Legea nr. 213/1998.

Se mai susține, că stabilindu-se

greșit că reclamanta este moștenitoarea fostului proprietar care făcea parte

din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, nu s-a avut în vedere

că imobilul fiind compus la data naționalizării din 14 apartamente nu putea avea

destinația de locuință pentru o singură familie și că finalitatea Decretului

nr. 92/1950 a fost aceea de a trece în proprietatea statului imobilele deținute

în excedent față de nevoile reale ale foștilor proprietari. Instanța de apel nu

a ținut cont de extrasul din anexa decretului care atesta că imobilul avea

spații cu destinația de închiriere fiind producător de fructe civile. În acest

sens, a fost depusă informarea centrului 3 de la RA E.D.P.P. Constanța,

înregistrată cu nr. 3240 din 3 septembrie 1997 și fotocopia anexei la decret,

acte conform cărora construcția nu era terminată, de unde se trage concluzia că

nu putea avea destinația de locuință a familiei reclamantei.

- Referitor la contractul de

vânzare-cumpărare se arată că notificarea este transmisă Consiliului local al

Municipiului Constanța, fără să poarte ștampilă sau semnătură de primire, că

recurenta nu a fost notificată de intimată și că, în lipsa notificărilor

trimise atât vânzătoarei cât și cumpărătorilor, nu se poate reține

reaua-credință.

Invocându-se buna-credință, în

raport cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, și cu decizia nr. 98/2002 a Curții

Constituționale, se susține că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a

realizat în baza prevederilor legale care erau în vigoare în acel moment.

Recurenții Consiliul local Constanța

și municipiul Constanța, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susțin că nu

au calitate procesuală în cererea privitoare la nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare, că imobilul care face obiectul procesului a intrat în

proprietatea statului cu titlu, în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/1950

și că problema bunei-credințe a fost greșit stabilită.

Intimata I.L. a formulat

întâmpinare, în care a susținut că motivele de recurs nu sunt întemeiate și a

depus la dosar procurile judiciare date de reclamantă fiicei sale A.N.G. și

numitei M.E., pentru a fi reprezentată în procesul de revendicare și procura

judiciară dată de mandatara A.N.G. numitei M.E., pentru a o reprezenta în

procesul de revendicare a imobilului proprietatea reclamantei.

Pentru considerentele la care ne vom

referi în continuare, recursurile declarate de pârâții P.I., P.D. și RA

E.D.P.P. Constanța vor fi respinse ca nefondate, iar recursul declarat de

pârâții Consiliul local Constanța și Municipiul Constanța va fi respins ca

tardiv formulat.

În raport cu actele depuse la dosar

de reclamanta-intimată, recurenții P.I. și P.D. au precizat că nu mai susțin

motivul de recurs privitor la neregularitatea cererii de apel pentru lipsa

dovezii calității de reprezentant.

Deoarece pârâții P.I., P.D. și RA

E.D.P.P. Constanța privesc soluția pronunțată în cererea care are ca obiect

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, invocând, în esență,

aceleași argumente, motivele de recurs formulate de aceste părți vor fi

analizate împreună.

Susținerea recurenților P.D. și P.I.

că nu este arătată cauza de nulitate a contractului nu este întemeiată, pentru

că în cererea formulată de reclamantă la data de 24 noiembrie 1999, aceasta a

solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, invocând

reaua-credință a părților care au încheiat contractul, deși aveau cunoștință că

s-au făcut demersurile necesare pentru redobândirea bunului, iar prin hotărârea

atacată s-a reținut ca motiv de constatare a nulității reaua-credință a

părților la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Reclamanta, care prin cererea

înregistrată la nr. 1160 din 16 iulie 1996, adresată Consiliului local al

municipiului Constanța, a solicitat să nu fie înstrăinat imobilul, întrucât

cere să-i fie restituit în natură, a făcut dovada relei-credințe a vânzătoarei,

iar cu declarațiile martorilor audiați în cauză, s-a făcut dovada că și pârâții

au avut cunoștință de susținerea reclamantei că imobilul a fost preluat fără

titlu și de faptul că aceasta face demersuri pentru redobândirea bunului.

De aceea, în raport cu ar. 1898 C. civ.,

aplicabil prin analogie, corect s-a reținut prin hotărârea recurată că pârâții,

care la momentul încheierii contractului, știau că se contestă valabilitatea

titlului statului și că se solicită restituirea imobilului de către

moștenitoarea fostului proprietar, au fost de rea-credință.

În cauză, recurenții P.I. și P.D. au

susținut că este posibil ca martora M.E. să fie rudă cu reclamanta, fără să

facă dovada acestei susțineri. De altfel, dispozițiile art. 189 C. proc. civ.

instituie o incapacitate relativă pentru persoanele indicate la alin. 1, iar

prin această incapacitate sunt apărate interesele părții adverse. De aceea,

este posibilă audierea ca martore a acestor persoane, dacă partea în favoarea

căreia este edictată prevederea legală nu a ridicat obiecții în privința

audierii.

Or, pârâții, la termenul când s-a

încuviințat proba cu martori, nu au ridicat obiecții cu privire la martora M.E.

Recurenta RA E.D.P.P. Constanța, la

prima întrebare din interogatoriul aflat la dosarul nr. 8745/1999 al

Tribunalului Constanța, recunoaște că a primit de la Primăria municipiului

Constanța tabelele cu imobilele revendicate conform Legii nr. 112/1995, în care

era înscris și imobilul care face obiectul procesului ca fiind revendicat cu

cererea nr. 20332/1996, iar cererea adresată de reclamantă Consiliului local al

municipiului Constanța a fost înregistrată la nr. 1160 din 16 iulie 1996. La

această cerere reclamantei i s-a răspuns cu adresa nr. 24871 din 20 august

1996.

Faptul că recurenta avea calitate de

administrator al bunului nu constituie dovada bunei sale credințe la momentul

încheierii actului.

Neîntemeiată este și susținerea

recurenților că imobilul a fost preluat cu titlu legal de la autorul

reclamantei.

Din adresa nr. 24871/1996, aflată la

dosarul instanței de apel rezultă că imobilul fost proprietatea numitului L.A.

a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 92/1950 și figurează

în anexa la decret la poziția 2, clădiri în construcție, iar pârâtele nu au

făcut dovada că autorul reclamantei se încadra în categoria persoanelor

prevăzute de art. I din decret.

Nu s-au depus la dosar acte care să

ateste faptul că fostul proprietar era exploatator de locuințe, așa cum susține

RA E.D.P.P. Constanța, iar actele invocate de recurentă nu fac dovada acestui

fapt.

În anexa la decretul de

naționalizare autorul reclamantei nu este înscris cu mai multe imobile, faptul

că la data preluării construcția nu era terminată nu atestă calitatea acestuia

de exploatator de locuințe, iar în calitatea lui de inginer, autorul

reclamantei făcea parte din categoria persoanelor menționate în art. II din

Decretul nr. 92/1950, excluse de la aplicarea acestui decret.

De altfel, în procesele-verbale de

preluare a imobilului din Constanța, sunt înscrise două apartamente cu

următoarele mențiuni: apartamentul 6, clădire neterminată; apartamentul 3,

clădire deteriorată din cauza ploilor.

Aceste acte, aflate la dosarul nr.

689/1997 al Judecătoriei Constanța, nu poartă nici o mențiune privitoare la

închirierea spațiilor de către proprietar.

Susținerea pârâtei-recurente RA

E.D.P.P. Constanța că bunul a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului

conform Decretului nr. 92/1950, art. 645 C. civ. și art. 6 din Legea nr.

213/1998 și că trebuia să se compare titlurile de proprietate nu sunt

întemeiate, deoarece titlul de preluare este valabil numai dacă preluarea s-a

făcut cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România

era parte și a legilor în vigoare la data preluării. Or, în speță,

nevalabilitatea titlului rezultă din faptul că prin preluarea imobilului au

fost încălcate chiar prevederile Decretului nr. 92/1950.

Faptul că reclamanta, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 nu ocupa locuința în calitate de

chiriașă, că locuința nu era liberă și că prin art. 9 din lege s-a creat pentru

chiriași posibilitatea de a cumpăra apartamentul în care locuiesc nu atestă

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare care face obiectul procesului,

așa cum susțin recurenții.

Imobilul fiind preluat fără titlu

valabil, statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului, iar actul

subsecvent de înstrăinare era valabil numai dacă la momentul întocmirii lui

achizitorul avea credința că cel de la care a dobândit bunul avea toate

însușirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea.

Or, în cauză, s-a făcut dovada că

reclamanta a solicitat să-i fie restituit imobilul cu cererea nr. 20332/1996,

menționată de recurenta RA E.D.P.P. Constanța, iar cu declarațiile martorelor

s-a dovedit că pârâții știau încă din vara anului 1996 că reclamanta contestă

valabilitatea titlului de preluare a imobilului.

Nici faptul că prin sentința civilă

nr. 12404 din 22 septembrie 2003 a Judecătoriei Constanța s-a admis acțiunea

formulată ulterior de reclamantă, întemeiată pe art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 și s-a constatat nulitatea aceluiași contract de vânzare-cumpărare, nu

constituie motiv de nelegalitate a hotărârii atacate.

La data pronunțării deciziei de

către instanța de apel (8 octombrie 2003) sentința invocată de recurenții P.D.

și P.I., care poartă mențiunea „dactilografiată la 3 octombrie 2003” nu era

definitivă. Pricinile nu se aflau înaintea aceleiași instanțe, iar părțile nu

au invocat litispendența și nu au cerut să se suspende judecata.

De altfel, nu se impunea suspendarea

judecății apelurilor până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate de

instanța de fond în procesul ulterior, iar excepțiile lucrului judecat și

lipsei interesului reclamantei pentru formularea unei noi cereri privind

constatarea nulității contractului, puteau fi invocate în procesul ulterior și

nu în prezenta cauză.

De asemenea, este neîntemeiată

critica privitoare la motivarea necorespunzătoare a hotărârii. Dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocate de recurente nu sunt incidente în

cauză, deoarece hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, motive

care nu sunt contradictorii și nici străine de natura cauzei, iar susținerile

care privesc aprecierea probelor, nu fac posibilă încadrarea în motivele de

recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recursul declarat de Consiliul local

Constanța și Municipiul Constanța prin Primar este tardiv.

Conform art. 301 C. proc. civ.,

termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu

dispune altfel, iar conform art. 103 C. proc. civ. neexercitarea oricărei căi

de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal

atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea

dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

Deoarece pârâtelor, Municipiul

Constanța și Consiliul local Constanța le-a fost comunicată hotărârea atacată

la data de 22 octombrie 2003, așa cum o atestă actele aflate la dosarul

instanței de apel, termenul legal pentru declararea recursului a început să

curgă la această dată și a expirat la data de 7 noiembrie 2003.

Acestea însă au declarat recurs la

data de 12 noiembrie 2003, fără ca în declarația de recurs să arate care este

împrejurarea mai presus de voința lor care le-a împiedicat să declare recursul

în termenul legal.

De aceea, în raport cu dispozițiile

art. 103 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de aceste pârâte va fi

respins ca tardiv, fără să se analizeze criticile formulate prin declarația de

recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de pârâții P.I., P.D. și RA E.D.D.P. Constanța și, ca tardiv,

recursul declarat de pârâții Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța,

reprezentați prin primar R.Ș.M. împotriva deciziei civile nr. 117/C din 8

octombrie 2003 a Curții de Apel Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2005.