ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2629/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 7

ianuarie 2004, reclamantul E.A., a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor P.O.B.

și SC Z. SRL Câmpina la plata sumei de 2.223.000.000 lei cu dobânda legală,

reprezentând daune moratorii.

Tribunalul Prahova, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 1218 din 18 mai

2004, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de P.O.B. a

respins acțiunea reclamantului pe care l-a dat în debit cu 50.325.000 lei taxă

de timbru eșalonată pe un an.

Hotărârea a fost confirmată de

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, prin

decizia nr. 719 din 18 noiembrie 2004, în urma respingerii ca nefondat a

apelului declarat de reclamant împotriva sentinței instanței de fond.

S-a reținut în considerentele

deciziei că măsura reducerii eșalonării plății taxei de timbru de la 5 ani la

un an a fost legal dispusă de instanță în baza rolului activ reglementat de art.

129 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

Pe fondul litigiului în mod corect

prima instanță a respins acțiunea reclamantului ca prescrisă, deoarece au

trecut mai mult de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune 1 august 2000,

când s-a predat spațiul în litigiu până la formularea acțiunii 7 ianuarie 2004.

Împotriva acestei decizii,

reclamantul a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și

a susținut că aceasta cuprinde motive contradictorii și s-a dat cu aplicarea

greșită a legii.

A arătat recurenta că în mod greșit

instanțele au respins acțiunea ca fiind prescrisă, întrucât daunele cominatorii

au un caracter incert și nesigur, iar dreptul la plata acestora este afectat de

condiția suspensivă sau este un drept eventual.

Prescripția dreptului la acțiune

privind un drept eventual începe să curgă de la data când acesta s-a născut. Că

drepturile eventuale sunt imprescriptibile însă odată realizată eventualitatea,

sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv termenul de 3 ani de

împlinire a prescripției.

Critica recurentului în sensul că

dreptul său este afectat de condiția suspensivă sau este un drept eventual a

fost formulată pentru prima dată la instanța de recurs și nu poate fi

analizată, deoarece s-ar încălca principiul „non omisso medio” și aceasta nu a

făcut obiectul verificărilor instanței de apel.

Potrivit art. 7 din decretul nr. 167/1958

prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar

termenul de prescripție este de 3 ani, conform art. 1 din același act normativ.

În speță, acțiunea reclamantului

înregistrată la 7 ianuarie 2004 a fost formulată cu depășirea termenului de 3

ani, momentul în care a început să curgă prescripția îl constituie data la care

i s-a predat spațiul, respectiv 1 august 2000.

La instanța de apel reclamantul a

invocat și o altă critică privind întreruperea termenului de prescripție prin

formularea altor acțiuni pe care le-a câștigat după data de 1 august 2000,

motiv pe care nu l-a mai formulat în recurs.

De altfel, în mod corect ambele

instanțe au reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 16 și 17 din decretul

nr. 167/1958 referitoare la întreruperea cursului prescripției, întrucât

cererile reclamantului au fost respinse așa cum rezultă din deciziile nr. 331

din 15 iulie 2002 și 368 din 25 august 2002, ambele ale Tribunalului Prahova.

În ultimul motiv, recurentul a susținut

că în mod greșit instanța de apel i-a respins capătul de cerere privind taxa de

timbru.

Astfel, deși la termenul din 26

martie 2004 prima instanță i-a admis cererea de eșalonare așa cum a fost

formulată în conformitate cu dispozițiile art. 75 - 81 C. proc. civ. și a

dispus eșalonarea pe termen de 5 ani cu termen de grație de 6 luni, ulterior a

revenit și i s-a acordat eșalonarea numai pentru un an de zile și fără termen

de grație.

Nici această critică nu este

întemeiată.

În mod corect instanța de fond în

raport de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare

de timbru astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 195/2004, a revenit

asupra eșalonării taxei de timbru acordate pe o durată de 5 ani, la o perioadă

de un an, având în vedere suma de 50.325.000 lei cât și faptul că reclamantul

nu a acționat în proces ca persoană fizică ci ca reprezentat al SC V.M. SA.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea constată că decizia instanței de apel este legală și temeinică, și

urmează ca potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă ca

nefondat recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul E.A., împotriva deciziei nr. 719 din 18 noiembrie 2004 a Curții de

Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 15 aprilie 2005.