ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6075/2004
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6075/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
sentința civilă nr. 79 din 14 februarie 2003 pronunțată de Tribunalul Vâlcea a
fost admisă acțiunea formulată de reclamanții M.A., ș.a., împotriva pârâților
Tribunalul Vâlcea și Ministerul Justiției ce au fost obligați în solidar să
plătească fiecărui reclamant sumele menționate în raportul de expertiză
reprezentând drepturi salariale restante rezultate din neaplicarea valorii de
referință sectorială legală pe perioada mai–octombrie 2000, actualizate în
raport de indicele de inflație până la data de 31 decembrie 2000.
Pentru a hotărî astfel, instanța de
fond a reținut că reclamanților, angajați ca grefieri, arhivari,
grefier-dactilograf, le sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr.
134/1999 ce prevăd că începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului
de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității
judecătorești coincide cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea
nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite.
Totodată, potrivit Legii nr. 76/2000
privind bugetul de stat pe anul 2000, începând cu luna mai 2000, valoarea de
referință sectorială aplicabilă pentru calculul salariilor magistraților și
personalului auxiliar de specialitate este de 1.140.800 lei și nu de 685.872
lei, valoare utilizată nelegal de pârâți pentru calcularea salariilor
reclamanților până la data de 1 noiembrie 2000, când a intrat în vigoare O.G.
nr. 83/2000.
Ca urmare acțiunea reclamanților a
fost admisă iar pârâții au fost îndatorați să le plătească diferențele
salariale pe perioada mai–octombrie 2000.
Recursul declarat de pârâtul
Ministerul Justiției a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 223/CM din 8
aprilie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru
aceleași considerente reținute corect de instanța de fond.
La data de 8 martie 2004, Procurorul
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a
declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor tribunalului și curții de
apel, pe care le consideră pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce
a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond în înțelesul art. 330 pct.
2 C. proc. civ.
În esență, se susține în recursul în
anulare că instanțele au interpretat și aplicat greșit legea de salarizare a personalului
din autoritatea judecătorească dând eficiență juridică unor acte normative
neincidente cauzei, respectiv dispozițiile O.U.G. nr. 134/1999 și Legea nr.
76/2000, menționate în considerentele hotărârilor.
Astfel, se menționează că pentru
perioada mai–octombrie 2000, salarizarea personalului din cadrul autorității
judecătorești era reglementată de Legea nr. 50/1996 ce a fost modificată și
completată prin O.G. nr. 83/2000, act normativ ca a intrat în vigoare la data
de 1 noiembrie 2000 și, în mod legal, pârâții au calculat salariile
reclamanților în raport de valoarea de referință sectorială în sumă de 685.872
lei.
Prin Legea nr. 76/2000 privind
bugetul de stat pentru anul 2000, nu s-a prevăzut că, personalului din cadrul
autorității judecătorești i se aplică valoarea de referință sectorială pentru
funcțiile de demnitate publică alese și numite, această categorie de personal
nefiind prevăzută în anexele legii.
Apoi, chiar prin O.G. 83/2000 s-a
prevăzut că dispozițiile acestui act normativ se aplică în limita bugetelor
aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de
Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare.
Recursul în anulare este fondat
pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Este adevărat că prin art. 1 din
O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea
magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității
judecătorești se prevede că, începând cu luna septembrie 1999, salarizarea
magistraților și a personalului din cadrul autorității judecătorești se face pe
baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru
funcțiile de demnitate publică alese și numite.
Aplicarea acestei ordonanțe avea în
vedere îndeplinirea condițiilor la care se referă art. 3 și art. 4 din
cuprinsul ei.
Prima condiție era aceea că
aplicarea O.U.G. nr. 134/1999 se face în limita fondurilor bănești alocate
Ministerului Justiției, Ministerului Public și Curții Supreme de Justiție
pentru anul 1999 iar a doua condiție impunea obligația pentru Ministerul
Justiției de a prezenta Guvernului un proiect de act normativ pentru corelarea
salarizării personalului din cadrul autorității judecătorești cu prevederile
Legii nr. 154/1998.
În anul 1999, din lipsa fondurilor
bănești, această ordonanță nu s-a aplicat în fapt.
Corelarea salarizării la care se
referea art. 4 din O.U.G. 134/1999 s-a realizat prin O.G. nr. 83/2000, aplicată
de la 1 noiembrie 2000 și prin care a fost modificată și completată Legea nr.
50/1996.
Prin urmare, cele două condiții de
aplicare a O.U.G. nr. 134/1999 s-au îndeplinit la data de 1 noiembrie 2000 când
a început să-și producă efectele O.G. nr. 83/2000.
În mod greșit, instanțele au
considerat că s-au creat condițiile de aplicare ale O.U.G. nr. 134/1999 odată
cu intrarea în vigoare a Legii nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul
2000, care a modificat, cu începere de la data de 1 mai 2000 valoarea de
referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică la care se referea
Legea nr. 154/1998.
Într-adevăr că prin art. 12 alin.
(4) din Legea nr. 76/2000 s-au modificat atât valoarea de referință universală
cât și indicatorul de prioritate intersectorială prevăzute de Legea nr.
154/1998, dar numai pentru categoriile de personal cuprins în anexele I/1, II/2
și III din lege.
Art. 12 alin. (5) din Legea nr.
76/2000 prevede în continuare că „valoarea de referință universală prevăzută în
alin. 4 se utilizează numai la stabilirea drepturilor salariale pentru
personalul care ocupă funcțiile prevăzute în anexele menționate”.
Or, în anexele I/1, II/2 și III ale
Legii nr. 76/2000, nu sunt prevăzute funcțiile și personalul din cadrul
autorității judecătorești, ceea ce semnifică faptul că acestei categorii de
personal, salarizat prin lege specială (Legea nr. 50/1996) nu i se aplică
valoarea de referință sectorială rezultată din modificările prevăzute de art.
12 din Legea nr. 76/2000, cu începere de la data de 1 mai 2000.
Drept consecință, în perioada 1
mai–31 octombrie 2000 intimații-pârâți au calculat și plătit corect drepturile
salariale cuvenite, intimaților-reclamanți în conformitate cu Legea nr.
50/1996.
Interpretând ca pentru același
interval sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 134/1999 și ale Legii nr.
76/2000, prevederi legale neincidente cauzei, instanțele au încălcat esențial
legea ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond în înțelesul
art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
Față de cele ce preced, Curtea va
admite recursul în anulare, va casa hotărârile pronunțate în cauză și în fond
va respinge acțiunea formulată de reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție împotriva sentinței civile nr. 79 din 14 februarie 2003 a Tribunalului
Vâlcea și deciziei civile nr. 223/CM din 8 aprilie 2003, pronunțată de Curtea
de Apel Pitești, pe care le casează și în fond respinge acțiunea formulată de
reclamanți.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2004.