ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6075/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 79 din 14 februarie 2003 pronunțată de Tribunalul Vâlcea a

fost admisă acțiunea formulată de reclamanții M.A., ș.a., împotriva pârâților

Tribunalul Vâlcea și Ministerul Justiției ce au fost obligați în solidar să

plătească fiecărui reclamant sumele menționate în raportul de expertiză

reprezentând drepturi salariale restante rezultate din neaplicarea valorii de

referință sectorială legală pe perioada mai–octombrie 2000, actualizate în

raport de indicele de inflație până la data de 31 decembrie 2000.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamanților, angajați ca grefieri, arhivari,

grefier-dactilograf, le sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr.

134/1999 ce prevăd că începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului

de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității

judecătorești coincide cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea

nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite.

Totodată, potrivit Legii nr. 76/2000

privind bugetul de stat pe anul 2000, începând cu luna mai 2000, valoarea de

referință sectorială aplicabilă pentru calculul salariilor magistraților și

personalului auxiliar de specialitate este de 1.140.800 lei și nu de 685.872

lei, valoare utilizată nelegal de pârâți pentru calcularea salariilor

reclamanților până la data de 1 noiembrie 2000, când a intrat în vigoare O.G.

nr. 83/2000.

Ca urmare acțiunea reclamanților a

fost admisă iar pârâții au fost îndatorați să le plătească diferențele

salariale pe perioada mai–octombrie 2000.

Recursul declarat de pârâtul

Ministerul Justiției a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 223/CM din 8

aprilie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru

aceleași considerente reținute corect de instanța de fond.

La data de 8 martie 2004, Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a

declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor tribunalului și curții de

apel, pe care le consideră pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce

a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond în înțelesul art. 330 pct.

2 C. proc. civ.

În esență, se susține în recursul în

anulare că instanțele au interpretat și aplicat greșit legea de salarizare a personalului

din autoritatea judecătorească dând eficiență juridică unor acte normative

neincidente cauzei, respectiv dispozițiile O.U.G. nr. 134/1999 și Legea nr.

76/2000, menționate în considerentele hotărârilor.

Astfel, se menționează că pentru

perioada mai–octombrie 2000, salarizarea personalului din cadrul autorității

judecătorești era reglementată de Legea nr. 50/1996 ce a fost modificată și

completată prin O.G. nr. 83/2000, act normativ ca a intrat în vigoare la data

de 1 noiembrie 2000 și, în mod legal, pârâții au calculat salariile

reclamanților în raport de valoarea de referință sectorială în sumă de 685.872

lei.

Prin Legea nr. 76/2000 privind

bugetul de stat pentru anul 2000, nu s-a prevăzut că, personalului din cadrul

autorității judecătorești i se aplică valoarea de referință sectorială pentru

funcțiile de demnitate publică alese și numite, această categorie de personal

nefiind prevăzută în anexele legii.

Apoi, chiar prin O.G. 83/2000 s-a

prevăzut că dispozițiile acestui act normativ se aplică în limita bugetelor

aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de

Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare.

Recursul în anulare este fondat

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Este adevărat că prin art. 1 din

O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea

magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității

judecătorești se prevede că, începând cu luna septembrie 1999, salarizarea

magistraților și a personalului din cadrul autorității judecătorești se face pe

baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru

funcțiile de demnitate publică alese și numite.

Aplicarea acestei ordonanțe avea în

vedere îndeplinirea condițiilor la care se referă art. 3 și art. 4 din

cuprinsul ei.

Prima condiție era aceea că

aplicarea O.U.G. nr. 134/1999 se face în limita fondurilor bănești alocate

Ministerului Justiției, Ministerului Public și Curții Supreme de Justiție

pentru anul 1999 iar a doua condiție impunea obligația pentru Ministerul

Justiției de a prezenta Guvernului un proiect de act normativ pentru corelarea

salarizării personalului din cadrul autorității judecătorești cu prevederile

Legii nr. 154/1998.

În anul 1999, din lipsa fondurilor

bănești, această ordonanță nu s-a aplicat în fapt.

Corelarea salarizării la care se

referea art. 4 din O.U.G. 134/1999 s-a realizat prin O.G. nr. 83/2000, aplicată

de la 1 noiembrie 2000 și prin care a fost modificată și completată Legea nr.

50/1996.

Prin urmare, cele două condiții de

aplicare a O.U.G. nr. 134/1999 s-au îndeplinit la data de 1 noiembrie 2000 când

a început să-și producă efectele O.G. nr. 83/2000.

În mod greșit, instanțele au

considerat că s-au creat condițiile de aplicare ale O.U.G. nr. 134/1999 odată

cu intrarea în vigoare a Legii nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul

2000, care a modificat, cu începere de la data de 1 mai 2000 valoarea de

referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică la care se referea

Legea nr. 154/1998.

Într-adevăr că prin art. 12 alin.

(4) din Legea nr. 76/2000 s-au modificat atât valoarea de referință universală

cât și indicatorul de prioritate intersectorială prevăzute de Legea nr.

154/1998, dar numai pentru categoriile de personal cuprins în anexele I/1, II/2

și III din lege.

Art. 12 alin. (5) din Legea nr.

76/2000 prevede în continuare că „valoarea de referință universală prevăzută în

alin. 4 se utilizează numai la stabilirea drepturilor salariale pentru

personalul care ocupă funcțiile prevăzute în anexele menționate”.

Or, în anexele I/1, II/2 și III ale

Legii nr. 76/2000, nu sunt prevăzute funcțiile și personalul din cadrul

autorității judecătorești, ceea ce semnifică faptul că acestei categorii de

personal, salarizat prin lege specială (Legea nr. 50/1996) nu i se aplică

valoarea de referință sectorială rezultată din modificările prevăzute de art.

12 din Legea nr. 76/2000, cu începere de la data de 1 mai 2000.

Drept consecință, în perioada 1

mai–31 octombrie 2000 intimații-pârâți au calculat și plătit corect drepturile

salariale cuvenite, intimaților-reclamanți în conformitate cu Legea nr.

50/1996.

Interpretând ca pentru același

interval sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 134/1999 și ale Legii nr.

76/2000, prevederi legale neincidente cauzei, instanțele au încălcat esențial

legea ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond în înțelesul

art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

Față de cele ce preced, Curtea va

admite recursul în anulare, va casa hotărârile pronunțate în cauză și în fond

va respinge acțiunea formulată de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva sentinței civile nr. 79 din 14 februarie 2003 a Tribunalului

Vâlcea și deciziei civile nr. 223/CM din 8 aprilie 2003, pronunțată de Curtea

de Apel Pitești, pe care le casează și în fond respinge acțiunea formulată de

reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2004.