ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6762/2004

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 23 februarie 2004,

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a declarat în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea

nr. 92/1992 rep. și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la momentul

când hotărârile judecătorești atacate au rămas irevocabile, recurs în anulare

împotriva sentinței civile nr. 251 din 13 februarie 2003 a Tribunalului

Harghita și a deciziei civile nr. 822 din 20 iunie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș.

S-a susținut că aceste hotărâri au

fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a litigiului pe fond.

A fost atașat dosarul cauzei, din

examinarea căruia rezultă următoarele:

La data de 20 decembrie 2002, reclamantul

D.Ș., judecător la Judecătoria Odorheiu-Secuiesc, a chemat în judecată

Tribunalul Harghita și Ministerul Justiției, în calitatea lor de ordonatori de

credite, solicitând să se dispună obligarea pârâților la plata diferențelor de

salarii între ceea ce se cuvenea și sumele încasate efectiv pe perioada

mai-octombrie 2000, în raport de valoarea de referință sectorială și

coeficientul de ierarhizare stabilite prin Legea nr. 76/2000, reactualizate la

zi.

În motivarea cererii reclamantul a

arătat că prin O.U.G. nr. 134/1999, aprobată prin Legea nr. 714/2001 s-a

modificat Legea nr. 50/1996 privind salarizarea magistraților și a celorlalte

categorii de personal din organele autorității judecătorești, stabilindu-se că

valoarea coeficientului de ierarhizare a salariului de bază este egală cu

valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 145/1998 referitoare la

indemnizațiile pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică.

În raport de prevederile art. 12

alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință sectorială, ca bază de

calcul a drepturilor bănești cuvenite magistraților și personalului auxiliar de

specialitate a fost de 1.140.800 lei pentru perioada mai–octombrie 2000.

Cu toate acestea, pârâții au folosit

ca bază de calcul, în mod nejustificat, valori mai mici, prejudiciindu-l pe

reclamant cu diferențele salariale pretinse prin acțiune.

Prin întâmpinare pârâții au

solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, cu motivarea că la calculul

drepturilor salariale au fost respectate dispozițiile legale aplicabile

fiecărei perioade.

Prin sentința civilă nr. 251 din 13

februarie 2003, Tribunalul Harghita a admis acțiunea în sensul că pârâții au

fost obligați să plătească diferențele salariale, cu aplicarea coeficientului

de inflație, defalcat pe fiecare lună, până la data executării.

Instanța de fond a reținut în esență

că Ministerul Justiției a aplicat greșit, ca bază de calcul, o valoare de

referință sectorială de numai 685.872 lei în loc de 1.140.800 lei, rezultând o

serie de diferențe cu care reclamantul a fost prejudiciat.

Sentința instanței de fond a rămas

irevocabilă prin decizia civilă nr. 822 din 20 iunie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș

care a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâți.

Prin recursul în anulare s-a

susținut în hotărârile sunt greșite întrucât nu s-a ținut seama de dispozițiile

art. II teza 1 din O.U.G. nr. 83/2000, potrivit cărora prevederile acestui act

normativ „se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiției,

Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi, după

suplimentarea lor corespunzătoare”.

Pe de altă parte O.U.G. nr. 83/2000

a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2000 astfel că pentru perioada anterioară

pârâții, în calitatea lor de ordonatori de credite, nici nu dispuneau de

fondurile necesare pentru plata diferențelor de indemnizație.

Examinând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte reține că recursul în anulare este neîntemeiat. Nu

numai că nu există o „încălcare esențială a legii ce a condus la soluționarea

greșită a cauzei pe fond” ci, dimpotrivă, instanțele au rezolvat corect

principalele probleme de drept deduse judecății.

Astfel, s-a stabilit că actele

normative incidente în cauză, O.U.G. nr. 134/1999 (aprobată prin Legea nr.

714/2001), O.U.G. nr. 83/2000, Legea nr. 76/2000 conferă reclamantului

drepturile bănești pretinse prin acțiune.

Este de asemenea cert că pârâții au

folosit ca bază de calcul, în mod nejustificat, valori mai mici decât cele

legale, prejudiciindu-l pe reclamant cu diferențele salariale pretinse.

În fine, pârâtul Ministerul

Justiției, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu și-a

îndeplinit obligația de diligență, consacrată expres prin legile anuale ale

bugetului de stat, de a stărui pentru asigurarea fondurilor necesare și

eventuala lor suplimentare, împrejurare care nu poate fi opusă reclamantului.

Așa fiind, cum hotărârile sunt

legale și temeinice, recursul în anulare va fi respins ca nefondat conform

prevederilor art. 330

3

alin. (1) combinat cu art. 312 alin. (1) teza

a II–a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 822/R din 20 iunie 2003 a

Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, și sentinței civile nr. 251 din 13

februarie 2003 a Tribunalului Harghita, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2004.