ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6669/2004
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6669/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului în anulare de față:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată
următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 20 decembrie 2002 pe rolul Tribunalului
Harghita, reclamanta H.G., grefier la Judecătoria Odorheiu Secuiesc a chemat în
judecată pe pârâții Tribunalul Harghita și Ministerul Justiției pentru
obligarea acestora la plata sumei de 8.122.394 lei reprezentând diferența
dintre salariul lunar cuvenit calculat la valoarea de referință sectorială
prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001 și indexările calculate
conform O.U.G. nr. 187/ 2001 și salariul efectiv încasat pentru perioada 1 mai 2000-31
octombrie 2000, cu plata dobânzii legale pentru suma încasată.
Tribunalul Harghita prin sentința civilă nr. 208 din 13 februarie 2003 a
admis acțiunea.
Curții de Apel Târgu-Mureș prin decizia 806/R din 20 iunie 2003 a
respins ca nefondat recursul
Ministerului Justiției.
Instanțele au reținut că salarizarea personalului din organele
autorității judecătorești conform O.U.G. nr. 134/1999, se face, începând cu
luna septembrie 1999, pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de
Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese și menținute,
iar potrivit Legii nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000, începând
cu luna mai 2000, valoarea de referință sectorială s-a majorat la 1.140.800 lei
de la 685.872 lei.
În conformitate cu art. 27 lit. f)
din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ. în vigoare la data când
hotărârile judecătorești au devenit irevocabile, Procurorul general al
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare
împotriva acestor hotărâri, considerând că ele au fost pronunțate cu încălcarea
esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.
Se susține că instanțele au făcut “o
apreciere și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de
interpretare logică și sistematică a actului juridic” arătând că salarizarea
personalului din autoritatea judecătorească era reglementat în acea perioadă de
Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru completarea și modificarea acestei
legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor
hotărâri judecătorești. Se susține că art. 1
1
din O.G. nr. 83/2000
trebuie coroborate cu art. II teza 1 potrivit cu care “prevederile ordonanței
se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului
Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi după suplimentarea lor
corespunzătoare”. De aceea, s-a considerat nelegală obligarea pârâților să
recalculeze salariul pentru perioada mai-octombrie 2000, având în vedere că
O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat de la 1 noiembrie 2000.
Recursul în anulare este nefondat
pentru următoarele considerente:
În primul rând este de reținut că
temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 alin.
(2) teza 1 C. proc. civ., respectiv că prin hotărârile atacate “s-a produs o
încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe
fond”.
Recursul în anulare este motivat pe
susțineri formulate ca postulate, fără însă să fie argumentate.
Astfel, în legătură cu prima
susținere, respectiv că instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită
a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și
sistematică a actului juridic, se indică actele normative aplicabile, fără însă
să se arate în ce constă aplicarea greșită a acestor dispoziții și nici în ce
sens s-au ignorat regulile de interpretare a acestora.
Este de reținut că în conformitate
cu cerințele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în
anulare, era necesar să se demonstreze că prin soluția adoptată de hotărârile
criticate, s-a produs o încălcare esențială a legii.
Legiuitorul a înțeles prin sintagma
“încălcare esențială a legii” nu orice încălcare a legii ci numai aceea de
ordine publică”.
Nici cea de a doua susținere din
recursul în anulare nu este argumentată.
Se arată, în esență, că aplicarea în
practică a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată de
suplimentarea bugetului. Nici această critică nu poate fi considerată ca o
încălcare esențială a legii.
Distinct de considerentele arătate,
urmează a se reține că instanțele de fond și recurs au făcut o corectă aplicare
a tuturor actelor normative în materie, aplicabile în cauză, având în vedere
corelarea acestora.
În acest sens se reține că
salarizarea personalului din organele autorității judecătorești era
reglementată de Legea nr. 50/1996, până la intrarea în vigoare a Legii nr.
154/1998. Prin această din urmă lege a fost stabilit un nou sistem de calculare
a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de referință
universală “indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de referință
sectorială”.
Datorită faptului că nu s-a elaborat
un act normativ care să reglementeze salarizarea categoriilor de personal în
discuție, în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 și întrucât
se impunea în mod necesar, conform principiilor constituționale, corelarea
salariilor magistraților și a celuilalt personal al autorității judecătorești,
cu salariile celor din autoritățile legislativă și executivă, s-a adoptat O.U.G.
nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și
celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești
(publicată în M. Of. la 20 septembrie 1999).
Conform art. 1 din această ordonanță
valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului
din autoritatea judecătorească este egal cu valoarea de referință sectorială
prevăzută de Legea nr. 154/1998 și în urma modificărilor aduse prin art. 12
alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință sectorială a devenit
1.140.800 lei, cum au reținut corect instanțele de fond și recurs.
Salarizarea magistraților era
reglementată printr-o lege specială, Legea nr. 50/1996, care era concepută pe
alte principii decât Legea nr. 154/1999, din care s-a preluat doar noțiunea de
valoare de referință sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii
coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.
La acea dată Legea nr. 50/1996 era
depășită, fiind singura lege care mai utiliza noțiunea de coeficient de
ierarhizare și la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor
categorii.
Ceea ce este de reținut din evoluția
legislației în materie de salarizare, arătată mai sus, este voința
legiuitorului de a restabili egalitatea, din punct de vedere al criteriilor de
salarizare, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor
trei puteri în stat: legiuitoare, judecătorească și executivă.
Principiul stabilit prin O.U.G. nr.
134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat, nr. 76 publicată în
luna mai 2000, a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel
încât de la acea dată pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească
salariile potrivit noilor valori.
Lipsa fondurilor alocate de la
bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine amânarea
plății drepturilor cuvenite, iar nu anularea acestora.
De altfel, în speță este vorba despre
bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000, care în art. 12 alin. (1),
(2) și (3) arată procedura de urmat pentru ordonatorii principali de credite în
vederea includerii în bugetul unității a tuturor sumelor necesare pentru plata
personalului la numărul maxim de posturi avizate.
În nici un caz lipsa resurselor
financiare nu poate constitui o cauză legală a neacordării acestora, deoarece
s-ar ajunge în acest mod la anularea, practic, a unor dispoziții legale în
vigoare.
Pentru considerentele arătate în
recursul în anulare se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare
formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție împotriva
deciziei nr. 806/R din 20 iunie 2003 a
Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, și a sentinței nr. 208 din 13
februarie 2003 a Tribunalului Harghita, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie
2004.