ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7036/2004

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată

următoarele :

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Harghita la 20 decembrie 2002 reclamantul C.Z. a chemat în

judecată Tribunalul Harghita și Ministerul Justiției pentru obligarea acestora

la plata sumei de 6.873.110 lei reprezentând diferența dintre salariul lunar

cuvenit calculat la valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 216/2001

și indexările calculate conform O.U.G. nr. 187/2001 pe perioada 1 mai–31

octombrie 2000, cu dobânzi corespunzătoare și salariul efectiv încasat.

Tribunalul Harghita prin sentința civilă

nr. 198 din 13 februarie 2003 a admis acțiunea și a obligat pârâții la plata

sumei pretinse plus dobânda legală până la data încasării. Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel Târgu-Mureș, prin decizia 875/R din 27 iunie 2003

care a respins ca nefondat recursul Ministerului Justiției.

Instanțele au reținut că salarizarea

personalului din organizarea autorității judecătorești conform O.U.G. nr. 134/1999

se face, începând cu luna septembrie 1999 pe baza valorii de referință

sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate

publică, alese și numite iar potrivit Legii nr.76/2000 privind bugetul de stat

pe anul 2000, începând cu luna mai 2000, valoarea de referință sectorială s-a

majorat la 1.140.800 lei de la 686.872 lei.

În conformitate cu art. 27 lit. f) din

Legea nr. 92/1992 și art. 300 pct. 2 C. proc. civ. în vigoare la data când

hotărârile judecătorești au devenit irevocabile, Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare

împotriva acestor hotărâri, considerând că ele au fost pronunțate cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Se susține că instanțele au făcut „o

apreciere și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de

interpretare logică și sistematică a actului juridic” arătând că salarizarea

personalului din autoritatea judecătorească era reglementată în acea perioadă

de Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru completarea și modificarea

acestei legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele

acestor hotărâri judecătorești. Se susține că art. 1

1

din O.G. nr. 83/2000

trebuie coroborate cu art. II teza 1 potrivit cu care „prevederile ordonanței

se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului

Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi după suplimentarea lor

corespunzătoare”. De aceea, s-a considerat nelegală obligarea pârâților să

recalculeze salariul pentru perioada mai–octombrie 2000, având în vedere că

O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat de la 1 noiembrie 2000.

Recursul în anulare este nefondat pentru

următoarele considerente:

În primul rând este de reținut că temeiul

de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 alin. (2)

teza 1 C. proc. civ., respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs o

încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe

fond”.

Recursul în anulare este motivat pe

susțineri formulate ca postulate, fără însă să fie argumentate.

Astfel, în legătură cu prima susținere

„respectiv că instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită a legii de

salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și sistematică a

actului juridic, se indică actele normative aplicabile, fără însă să se arate

în ce constă aplicarea greșită a acestor dispoziții și nici în ce sens s-au

ignorat regulile de interpretare a acestora.

Este de reținut că în conformitate cu

cerințele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în

anulare, era necesar să se demonstreze că prin soluția adoptată de hotărârile

criticate, s-a produs o încălcare esențială a legii.

Legiuitorul a înțeles prin sintagma

„încălcare esențială a legii” nu orice încălcare a legii ci numai aceea de

ordine publică.

Nici cea de a doua susținere din recursul

în anulare nu este argumentată.

Se arată, în esență, că aplicarea în

practică a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată de

suplimentarea bugetului. Nici această critică nu poate fi considerată ca o

încălcare esențială a legii.

Distinct de considerentele arătate,

urmează a se reține că instanțele de fond și recurs au făcut o corectă aplicare

a tuturor actelor normative în materie, aplicabile în cauză, având în vedere

corelarea acestora.

În acest sens se reține că salarizarea

personalului din organele autorității judecătorești era reglementată de Legea

nr. 50/1996, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998. Prin această din

urmă lege a fost stabilit un nou sistem de calculare a salariului de bază ale

cărui elemente principale erau: valoarea de referință universală „indicatorii

de prioritate intersectorială și valoarea de referință sectorială.

Datorită faptului că nu s-a elaborat un

act normativ care să reglementeze salarizarea categoriilor de personal în

discuție, în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 și întrucât

se impunea în mod necesar, conform principiilor constituționale, corelarea

salariilor magistraților și a celuilalt personal al autorității judecătorești,

cu salariile celor din autoritățile legislativă și executivă, s-a adoptat O.G.

nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și celorlalte

categorii de personal din organele autorității judecătorești (publicată în M. Of.

la 20 septembrie 1999).

Conform art.1 din această ordonanță

valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului

din autoritatea judecătorească este egal cu valoarea de referință sectorială

prevăzută de Legea nr. 154/1998 și în urma modificărilor aduse prin art. 12

alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință sectorială a devenit

1.140.800 lei, cum au reținut corect instanțele de fond și recurs.

Salarizarea magistraților era

reglementată printr-o lege specială, Legea nr.50/1996, care era concepută pe

alte principii decât Legea nr. 154/1999, din care s-a preluat doar noțiunea de

valoare de referință sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii

coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.

La acea dată Legea nr. 50/1996 era

depășită, fiind singura lege care mai utiliza noțiunea de coeficient de

ierarhizare și la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor

categorii.

Ceea ce este de reținut din evoluția

legislației în materie de salarizare, arătată mai sus, este voința

legiuitorului de a restabili egalitatea, din punct de vedere al criteriilor de

salarizare, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor

trei puteri în stat: legiuitoare, judecătorească și executivă.

Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999

este necontestat, iar Legea bugetului de stat, nr. 76 publicată în luna mai

2000, a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel încât de la

acea dată pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească salariile

potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la bugetul

statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine amânarea plății

drepturilor cuvenite, iar nu anularea acestora.

De altfel, în speță este vorba despre

bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000, care în art. 12 alin. (1),

(2) și (3) arată procedura de urmat pentru ordonatorii principali de credite în

vederea includerii în bugetul unității a tuturor sumelor necesare pentru plata

personalului la numărul maxim de posturi avizate.

În nici un caz lipsa resurselor

financiare nu poate constitui o cauză legală a neacordării acestora, deoarece

s-ar ajunge în acest mod la anularea, practic, a unor dispoziții legale în vigoare.

Pentru considerentele arătate recursul în

anulare se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei nr. 875/R din 27 iunie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș,

secția civilă, precum și sentinței civile nr. 198 din 13 februarie 2003 a

Tribunalului Harghita, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 decembrie 2004.