ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 30.11.2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6673/2004

HOTĂRÂRE
30.11.2004
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6673/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 20 decembrie 2002 pe rolul Tribunalului

Harghita, reclamanta Ț.A., judecător la Judecătoria Toplița a chemat în

judecată pe pârâții Tribunalul Harghita și Ministerul Justiției pentru

obligarea acestora la plata sumei de 22.939.592 lei reprezentând diferența

dintre salariul lunar cuvenit calculat la valoarea de referință sectorială

prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001 și indexările calculate

conform O.U.G. nr. 187/ 2001 și salariul efectiv încasat pentru perioada 1 mai 2000-31

octombrie 2000, cu plata dobânzii legale pentru suma încasată.

Tribunalul Harghita prin sentința civilă nr. 265 din 13 februarie 2003 a

admis acțiunea.

Curtea de Apel Târgu-Mureș prin decizia 703/R din 13 iunie 2003 a respins

ca nefondat recursul

Ministerului Justiției.

Instanțele au reținut că salarizarea personalului din organele

autorității judecătorești conform O.U.G. nr. 134/1999, se face, începând cu

luna septembrie 1999, pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de

Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese și menținute,

iar potrivit Legii nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000, începând

cu luna mai 2000, valoarea de referință sectorială s-a majorat la 1.140.800 lei

de la 685.872 lei.

În conformitate cu art. 27 lit. f)

din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ. în vigoare la data când

hotărârile judecătorești au devenit irevocabile, Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare

împotriva acestor hotărâri, considerând că ele au fost pronunțate cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Se susține că instanțele au făcut “o

apreciere și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de

interpretare logică și sistematică a actului juridic” arătând că salarizarea

personalului din autoritatea judecătorească era reglementat în acea perioadă de

Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru completarea și modificarea acestei

legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor

hotărâri judecătorești. Se susține că art. 1

1

din O.G. nr. 83/2000

trebuie coroborate cu art. II teza 1 potrivit cu care “prevederile ordonanței

se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului

Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi după suplimentarea lor

corespunzătoare”. De aceea, s-a considerat nelegală obligarea pârâților să

recalculeze salariul pentru perioada mai-octombrie 2000, având în vedere că

O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat de la 1 noiembrie 2000.

Recursul în anulare este nefondat

pentru următoarele considerente:

În primul rând este de reținut că

temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 alin.

(2) teza 1 C. proc. civ., respectiv că prin hotărârile atacate “s-a produs o

încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe

fond”.

Recursul în anulare este motivat pe

susțineri formulate ca postulate, fără însă să fie argumentate.

Astfel, în legătură cu prima

susținere, respectiv că instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită

a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și

sistematică a actului juridic, se indică actele normative aplicabile, fără însă

să se arate în ce constă aplicarea greșită a acestor dispoziții și nici în ce

sens s-au ignorat regulile de interpretare a acestora.

Este de reținut că în conformitate

cu cerințele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în

anulare, era necesar să se demonstreze că prin soluția adoptată de hotărârile

criticate, s-a produs o încălcare esențială a legii.

Legiuitorul a înțeles prin sintagma

“încălcare esențială a legii” nu orice încălcare a legii ci numai aceea de

ordine publică”.

Nici cea de a doua susținere din

recursul în anulare nu este argumentată.

Se arată, în esență, că aplicarea în

practică a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată de

suplimentarea bugetului. Nici această critică nu poate fi considerată ca o

încălcare esențială a legii.

Distinct de considerentele arătate,

urmează a se reține că instanțele de fond și recurs au făcut o corectă aplicare

a tuturor actelor normative în materie, aplicabile în cauză, având în vedere

corelarea acestora.

În acest sens se reține că

salarizarea personalului din organele autorității judecătorești era

reglementată de Legea nr. 50/1996, până la intrarea în vigoare a Legii nr.

154/1998. Prin această din urmă lege a fost stabilit un nou sistem de calculare

a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de referință

universală “indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de referință

sectorială”.

Datorită faptului că nu s-a elaborat

un act normativ care să reglementeze salarizarea categoriilor de personal în

discuție, în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 și întrucât

se impunea în mod necesar, conform principiilor constituționale, corelarea

salariilor magistraților și a celuilalt personal al autorității judecătorești,

cu salariile celor din autoritățile legislativă și executivă, s-a adoptat O.G.

nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și

celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești

(publicată în M. Of. la 20 septembrie 1999).

Conform art. 1 din această ordonanță

valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului

din autoritatea judecătorească este egal cu valoarea de referință sectorială

prevăzută de Legea nr. 154/1998 și în urma modificărilor aduse prin art. 12

alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință sectorială a devenit

1.140.800 lei, cum au reținut corect instanțele de fond și recurs.

Salarizarea magistraților era

reglementată printr-o lege specială, Legea nr. 50/1996, care era concepută pe

alte principii decât Legea nr. 154/1999, din care s-a preluat doar noțiunea de

valoare de referință sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii

coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.

La acea dată Legea nr. 50/1996 era

depășită, fiind singura lege care mai utiliza noțiunea de coeficient de

ierarhizare și la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor

categorii.

Ceea ce este de reținut din evoluția

legislației în materie de salarizare, arătată mai sus, este voința

legiuitorului de a restabili egalitatea, din punct de vedere al criteriilor de

salarizare, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor

trei puteri în stat: legiuitoare, judecătorească și executivă.

Principiul stabilit prin O.U.G. nr.

134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat, nr. 76 publicată în

luna mai 2000, a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel

încât de la acea dată pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească

salariile potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la

bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine amânarea

plății drepturilor cuvenite, iar nu anularea acestora.

De altfel, în speță este vorba

despre bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000, care în art. 12

alin. (1), (2) și (3) arată procedura de urmat pentru ordonatorii principali de

credite în vederea includerii în bugetul unității a tuturor sumelor necesare

pentru plata personalului la numărul maxim de posturi avizate.

În nici un caz lipsa resurselor

financiare nu poate constitui o cauză legală a neacordării acestora, deoarece

s-ar ajunge în acest mod la anularea, practic, a unor dispoziții legale în

vigoare.

Pentru considerentele arătate în

recursul în anulare se va respinge ca nefondat.

Respinge recursul în anulare

formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva

sentinței nr. 265 din 13 februarie 2003 a

Tribunalului Harghita și a deciziei nr. 703/R din 13 iunie 2003 a Curții de

Apel Târgu-Mureș, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie

2004.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2004-12-14
0,98
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7036/2004
Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele : Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita la 20 decembrie 2002 reclamantul C.Z. a chemat în judecată Tribunalul Harghita și Min
ÎCCJ 2004-11-30
0,98
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6669/2004
Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 20 decembrie 2002 pe rolul Tribunalului Harghita, reclamanta H.G., grefier la Judecătoria Odorheiu Secuiesc a che
ÎCCJ 2004-12-14
0,97
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7040/2004
Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele : Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, reclamanta B.D., judecător la Tribunalul Harghita a chemat în judecată acest tribuna
ÎCCJ 2004-12-07
0,97
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6832/2004
Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiune I.M. a chemat în judecată Tribunalul Harghita și Ministerul Justiției solicitând obligarea pârâților la plata sumei ce reprezintă
ÎCCJ 2004-11-23
0,97
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6510/2004
Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 20 decembrie 2002 sub nr. 5014 pe rolul Tribunalului Harghita, reclamanta A.I. a chemat în judecată pârâții Tribun
Sursă