ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 817/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 817/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 4 din 19

ianuarie 2004, Curtea de Apel București, secția I penală, a dispus admiterea

sesizării procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București și recunoașterea sentințelor penale din 12 aprilie 2002 și 7 noiembrie

2002 ale judecătorului pentru anchete preliminare de pe lângă Tribunalul din

Torino și ordinului nr. 759 din 14 mai 2003 R.E.S. al Procuraturii Republicii –

Parchetul din Torino privind pe inculpatul B.G.I.

Totodată, s-a dispus punerea în

executare a acestor hotărâri, respectiv a pedepsei de 11 ani închisoare și 30.000.000

lei amendă.

Onorariul apărătorului din oficiu în

sumă de 200.000 lei se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut, în fapt, următoarele:

Inculpatul B.G.I. a fost condamnat

de Tribunalul civil și penal din Torino, prin sentința penală nr. 976 din 12

aprilie 2002, definitivă și executorie la 31 decembrie 2002, la pedeapsa de 6

ani și 4 luni închisoare și 2.900 Euro amendă pentru infracțiunile de

favorizare a imigrației clandestine, proxenetism și lovire prevăzute de art. 12

alin. (1) și (3) din Decretul legislativ nr. 286/1998, art. 600 bis și 600

sexies alin. (4), art. 605 alin. (1), art. 629 alin. (1) și (2), raportat la art.

628 alin. (3) nr. 1, art. 582 și art. 585 raportat la art. 576 alin. (1) nr. 1 C.

pen. italian, dispunându-se expulzarea sa.

De asemenea, prin sentința penală nr.

2924 din 7 noiembrie 2002, definitivă și executorie la 25 februarie 2003,

aceeași instanță, l-a condamnat pe inculpat la 4 ani și 8 luni închisoare,

pentru infracțiunile de proxenetism și viol prevăzute de art. 3 nr. 8, art. 4 nr.

7 din Legea nr. 75/1958 și art. 609 bis alin. (1) C. pen. italian și a dispus

expulzarea sa.

Cele două pedepse au fost cumulate

prin ordinul nr. 759 din 14 mai 2003 R.E.S. al Procuraturii Republicii –

Parchetul din Torino, urmând ca inculpatul să execute în final 11 ani

închisoare și 2.900 Euro amendă, cu menținerea măsurii expulzării.

Faptele pentru care inculpatul a

fost condamnat corespund infracțiunilor de proxenetism, lipsire de libertate în

mod ilegal, lovire sau alte violențe, viol, organizarea trecerii frauduloase a

frontierei de stat, prevăzute de art. 329 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin.

(2), art. 189 alin. (2), art. 180 alin. (2), art. 197 alin. (1) C. pen. român, art.

171 din O.U.G. nr. 105/2001 aprobată prin Legea nr. 243/2002, aflate în concurs

real.

Instanțele de judecată italiene au

reținut că, în perioada iulie – septembrie 2000, inculpatul și alte persoane

constituite în grup organizat au facilitat intrarea ilegală în Italia a cinci

imigranți clandestini.

În aceeași perioadă, inculpatul a

constrâns-o pe minora N.M. să practice prostituția, a facilitat această

activitate și a tras foloase de pe urma ei.

În luna octombrie 2000, inculpatul

și alte persoane au lipsit-o de libertate pe minora N.M.

La datele de 16, 18 și 22 septembrie

2000, inculpatul și alte persoane au constrâns trei femei să practice

prostituția în localitatea Moncalieri și au tras foloase de pe urma acestei

activități.

În luna septembrie 2000, inculpatul

a lovit repetat două femei cu pumnii și picioarele, cu un corp contondent și o

armă, provocându-le un traumatism cranian și, respectiv, contuzii și fractura

coronariană a doi dinți centrali superiori.

La 26 septembrie 2000, inculpatul a

refuzat nejustificat să prezinte pașaportul sau ofițerilor de poliție din

localitatea Moncalieri.

La 29 noiembrie 2000, inculpatul și

alți făptuitori au favorizat practicarea prostituției de către două femei în localitatea

Carmagnola și Loggia.

În perioada decembrie 2000 –

februarie 2001, inculpatul și alte persoane au înlesnit mai multor femei

practicarea prostituției și au tras foloase materiale de pe urma acestei

activități.

În luna februarie 2001, inculpatul a

constrâns o femeie să întrețină raport sexual cu el.

Inculpatul a fost arestat la 20

februarie 2001, fiind depus în Penitenciarul din Saluzzo, iar la 9 iunie 2003,

și-a exprimat consimțământul în vederea transferării sale la un penitenciar din

România pentru continuarea executării pedepsei.

Curtea de Apel București a constatat

că în cauză sunt întrunite cerințele Legii nr. 756/2001 asupra transferării

persoanelor condamnate în străinătate și, în consecință a admis sesizarea procurorului

general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a dispus

recunoașterea hotărârilor judecătorești italiene, precum și a ordinului nr. 759

din 14 mai 2003 R.E.S. al Procuraturii Republicii – Parchetul din Torino și

punerea în executare a pedepsei de 11 ani închisoare și 30.000.000 lei amendă.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești a declarat recurs condamnatul B.G.I., solicitând admiterea

acestuia, casarea sentinței penale atacate și contopirea pedepselor ce i-au

fost aplicate, potrivit dispozițiilor art. 34 C. pen. român, dar și

dispozițiile legii penale italiene.

Temeiul juridic al recursului îl

constituie dispozițiile art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

Verificând legalitatea și temeinicia

hotărârii recurate, atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din

oficiu, potrivit dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 20 din

Legea nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate,

în cazul în care statul român este stat de executare, autoritățile sale

competente sunt obligate:

a) fie să continue executarea

condamnării imediate sau în baza unei hotărâri judiciare, în condițiile enumerate

în art. 21.

b) fie să schimbe condamnarea,

printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul

de condamnare printr-o pedeapsă prevăzută de legislația română pentru aceeași

infracțiune, în condițiile enunțate la art. 22.

Art. 21 alin. (1) din actul normativ

arătat, statuează că, în cazul în care statul român optează pentru continuarea

executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte

natura juridică și durata prevăzute în hotărârea de condamnare.

În alin. (2) se prevede că dacă

natura sau durata acestei pedepse este incompatibilă cu legislația română sau

dacă această legislație o impune, statul român poate, prin hotărâre judecătorească,

să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de propria lege pentru

infracțiuni de aceeași natură.

Această pedeapsă trebuie să

corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce privește natura sa, celei

aplicate prin hotărârea din statul de condamnare. Ea nu poate să agraveze, prin

natura sau durata ei, pedeapsa pronunțată în statul de condamnare, nici să

depășească maximul prevăzut de legea română pentru infracțiunile în discuție.

Curtea constată că instanța de fond

a optat pentru continuarea executării pedepsei aplicate inculpatului B.G.I. în

statul de condamnare, Republica Italia, împrejurare în care nici natura

juridică și nici durata pedepsei nu puteau fi afectate, ci preluate

necondiționat.

De altfel, prin declarația dată în

baza art. 3 paragraful 3 al Convenției privind transferul persoanelor

condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, la care România este

parte, Republica Italiană a exclus procedura de schimbare a pedepsei în cazul

în care este statul de condamnare, iar această prevedere a fost inserată în

cererea de transfer în România a inculpatului B.G.I. formulată de Ministerul

Justiției italian, precum și în cererea acestuia.

Inculpatul B.G.I., în deplină cunoștință

cu privire la aceste dispoziții, și-a motivat cererea pe motive familiale,

asumându-și respectarea executării integrale a pedepsei stabilite de statul

italian.

Codul penal și Codul de procedură

penale italiene prevăd cumulul aritmetic al pedepselor aplicate, pedeapsa unică

astfel dispusă a fi executată fiind egală cu durata cumulată a pedepselor

aplicate pentru fiecare infracțiune în parte; pedeapsa pecuniară se execută

distinct și integral (art. 73 și următoarele C. pen. italian, art. 655 și

următoarele C. proc. pen. italiană).

Când aceeași persoană a fost

condamnată prin mai multe sentințe penale pentru infracțiuni diferite,

Ministerul public determină pedeapsa ce urmează a fi executată, având în vedere

dispozițiile referitoare la concursul de pedepse (art. 663).

Inculpatul a suferit numeroase

condamnări penale în România, în prezent având de executat restul de 4 ani și

29 zile, rămas neexecutat din pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare aplicată

prin sentința penală nr. 669/2000 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu

Severin, în dosarul nr. 8499/1999, rămasă definitivă prin nerecurarea deciziei

penale nr. 410/A/2000 a Tribunalului Mehedinți.

Prin sentința penală sus-menționată,

inculpatul B.G.I. a fost condamnat, la pedeapsa de un an închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor prevăzută

de art. 279 alin. (1) C. pen., pedeapsă care a fost contopită cu pedeapsa de un

an și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 3147/1998 a

Judecătoriei Craiova pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută

de art. 208 – art. 209 C. pen., și cu pedepsele aplicate prin sentința penală nr.

2968/1998 a Judecătoriei Craiova: 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii

de tâlhărie prevăzută de art. 211 C. pen.; 3 ani închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 – art. 209 C. pen.; un an și

6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 36 alin.

(1) din Decretul nr. 328/1966 privind circulația pe drumurile publice, 3 ani și

6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă

prevăzută de art. 260 C. pen.; 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii

de furt calificat prevăzută de art. 208 – art. 209 C. pen.; 5 ani închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 – art. 209

C. pen.; 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism

prevăzută de art. 329 C. pen.; 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale;

un an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în

înscrisuri oficiale prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 a

contabilității.

În baza sentinței penale nr. 669/2000

a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, definitivă și executorie, aceeași

instanță a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 965/2000 din 12

iulie 2000.

Prin sentința penală nr. 979 din 14

aprilie 1999 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, s-a dispus întreruperea

executării pedepsei rezultante de 6 ani închisoare aplicată prin sentința penală

nr. 669/2000 a aceleiași instanțe, pe o perioadă de 3 luni.

La expirarea perioadei de

întrerupere a executării pedepsei, condamnatul a părăsit țara astfel încât a

fost dat în urmărire internațională.

Curtea constată că instanța de fond

a avut la dispoziție toate documentele și informațiile cerute de dispozițiile art.

17, 18 și 19 din Legea nr. 756/2001, astfel că hotărârea dispusă se dovedește a

fi legală și temeinică, ea făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legii

speciale române în vigoare la data judecării cauzei.

În baza ei, Curtea de Apel

București, secția I penală, a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.

5 din 3 februarie 2004 prin care a dispus transferarea condamnatului B.G.I. în

România, în vederea continuării executării pedepsei de 11 ani închisoare și

30.000.000 lei amendă, cu deducerea perioadei executate de acesta în

Penitenciarul din Saluzzo, de la 20 februarie 2001 la zi și până la predarea

efectivă către autoritățile judiciare române.

Prin adoptarea Legii nr. 302/2004 privind

cooperarea judiciară în materie penală (M. Of. nr. 594/1.07.2004) și intrată în

vigoare la 60 zile de la data publicării, Legea nr. 756/2001 asupra

transferării persoanelor condamnate în străinătate, precum și dispozițiile art.

519 – art. 521 C. proc. pen. ,referitoare la recunoașterea hotărârilor penale

sau a altor acte judiciare străine au fost abrogate.

La data judecării recursului

inculpatului, normele procedurale și procesual-penale arătate mai sus nu mai

erau în vigoare, fiind aplicabile doar dispozițiile Legii nr. 302/2004.

În conformitate cu prevederile art. 144

lit. a) și b) și art. 145 C. proc. pen., ale acestei legi autoritățile române,

fie că optează pentru continuarea executării condamnării, fie că schimbă

această condamnare, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa

aplicată în statul de condamnare printr-o pedeapsă prevăzută de legislația

română, sunt obligate să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în

hotărârea de condamnare.

Potrivit principiului tempus regit actum,

dispozițiile procesual-penal fiind de imediată aplicabilitate, Curtea constată

că cererea formulată în recurs de către inculpat de a i se aplica dispozițiile art.

521 C. proc. pen., și a se dispune să execute pedeapsa cea mai grea dintre cele

aplicate de instanțele de judecată este nefondată.

Pentru aceste considerente, și

constatând că în cauză nu există alte motive de casare, Înalta Curte de Casație

și Justiție urmează să respingă recursul inculpatului ca nefondat.

Recurentul inculpat va fi obligat la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

Văzând dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. și art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul B.G.I. împotriva sentinței penale nr. 4 din 19 ianuarie

2004 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul condamnat la plata

sumei de 80 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 8

februarie 2006.