ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1086/2011

Asupra recursului de

față:

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 134 din 6 mai 2010

pronunțată în Dosarul penal nr. 2150/2/2010 (572/2010) Curtea de Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie a admis

sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a

recunoscut hotărârile pronunțate de autoritățile judiciare din Republica Italia

împotriva cetățeanului român G.G., respectiv:

nr. 18354/2005 din data de 23 mai 2005 pronunțată de Tribunalul Roma, prin care

inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare și 1.800

euro amendă pentru săvârșirea unei infracțiuni de tâlhărie și vătămare

corporală;

nr. 829/2007 din 12 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Trento, prin care

același inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 8 luni închisoare și 300 euro

amendă, pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de furt calificat;

nr. 213/2008 din 8 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Trento prin care

inculpatul G.G. a fost condamnat la 2 ani, 8 luni și 10 zile închisoare și

2.000 euro amendă, pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism, pedeapsă

modificată prin Sentința penală nr. 295/2008 a Curții de Apel Trento, în sensul

luării măsurii de siguranță în regim de detenție la casa de muncă pe durata

minimă de 1 an și a măsurii expulzării;

contopire a pedepselor nr. 256/2008 din 15 mai 2008, emisă de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Trento, prin care s-a dispus executarea pedepsei rezultante de

3 ani, 11 luni și 19 zile închisoare și 4.100 euro amendă.

A fost dedusă

preventiv și detenția de la 25 octombrie 2008 la zi.

Totodată, s-a dispus

transferul condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării

executării pedepsei menționate.

Pentru a pronunța

această sentință instanța de fond a reținut, în esență, următoarea situație de

fapt:

Ministerul Justiției

din Republica Italia a solicitat autorităților române competente transferarea

persoanei condamnate G.G. într-un penitenciar din România în vederea

continuării executării pedepsei de 3 ani, 11 luni și 29 zile închisoare,

aplicată de instanțele statului solicitant.

Cererea formulată de

autoritățile italiene a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2

din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la

Strasbourg în anul 1983.

Instanța de fond, pe

baza actelor depuse la dosar, a reținut că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 129 lit. a) - f) și art. 141 din Legea nr. 302/2004, privind

Cooperarea judiciară internațională în materie penală, modificată prin Legea

nr. 224/2006 și anume: condamnatul G.G. este cetățean român, hotărârile puse în

executare sunt definitive, la data examinării cererii de transferare

condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei,

condamnatul și-a exprimat consimțământul în vederea transferării într-un

penitenciar din România, faptele pentru care a fost condamnat sunt incriminate

și de legea statului de executare, iar cele două state cooperează în vederea

efectuării acestei transferări.

S-a reținut în final

că persoana condamnată va avea de executat în urma transferării pedeapsa

rezultantă de 3 ani, 11 luni și 19 zile închisoare și 4.300 euro amendă.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a declarat

recurs invocând următoarele motive:

a pedepsei ce urmează a fi executată de condamnatul G.G.;

prevenției executate de condamnat;

recunoaștere a pedepsei amenzii.

Recursul este fondat

numai în raport de primele două motive invocate de parchet, iar cel de-al

treilea motiv este neîntemeiat.

Instanța de fond în

mod corect a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București

și a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 129 lit. a) - f) din

Legea nr. 302/2004, modificată și a dispus transferarea persoanei condamnate

într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei

rezultante, însă a stabilit eronat pedeapsa ce urmează a fi executată precum și

perioada arestării preventive efectuate de condamnat.

Așa cum rezultă din

Ordonanța nr. 256/2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Trento, pedeapsa

stabilită în urma contopirii pedepselor aplicate prin cele trei sentințe de

condamnare ale persoanei condamnate G.G. (Sentința nr. 18.354/2005 a

Tribunalului Roma, Sentința nr. 829/2007 a Tribunalului Trento și Sentința nr.

213/2008 a Tribunalului Trento) este de 4 ani, 10 luni și 10 zile închisoare și

4.100 euro amendă. Din această pedeapsă urmează a se deduce 3 zile închisoare

conform Sentinței nr. 18.354/2005 precum și 10 luni și 8 zile conform Sentinței

nr. 213/2008 rezultând că pedeapsa rămasă de executat este de 3 ani, 11 luni și

29 zile închisoare (a se vedea filele 11 și 15 din Dosarul nr. 160/11-5/2009

care cuprind datele reale ale executării pedepsei, și nu situația de la fila 14

din același dosar care conține o eroare materială preluată de instanță).

Ca atare, în raport

de considerentele expuse va fi casată sentința recurată sub aspectul greșitei

stabiliri a pedepsei ce urmează a fi executată și referitor la greșita deducere

a perioadei arestării preventive și, rejudecând, înalta Curte va constata că

persoana condamnată G.G. are de executat în baza ordonanței de contopire a

pedepselor nr. 256/2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Trento - pedeapsa

totală de 4 ani, 10 luni, 10 zile și 4.100 euro pedeapsa amenzii.

Din această pedeapsă

se va deduce perioada arestării preventive de la 2 mai 2005 la 4 mai 2005

precum și 10 luni și 8 zile închisoare executată în intervalul 17 decembrie

2007 - 24 octombrie 2008 (a se vedea pct. 1 și 3 din Ordonanța de contopire),

pe lângă perioada de la 25 octombrie 2008 la zi, reținută și de instanța de

fond.

Motivul de recurs

invocat de parchet, cel referitor la greșita recunoaștere a pedepsei amenzii,

pe considerentul că nu a existat o cerere expresă a statului de condamnare, nu

este fondat.

Într-adevăr, în cazul

în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la

pedeapsa închisorii cât și condamnarea la pedeapsa amenzii, instanța de

judecată, sesizată în scopul recunoașterii hotărârii penale străine de

condamnare în integralitatea ei și al transferării persoanei condamnate pentru

continuarea executării pedepsei privative de libertate într-un penitenciar din România,

trebuie să se pronunțe atât cu privire la pedeapsa privativă de libertate, cât

și cu privire la pedeapsa amenzii aplicată prin hotărârea penală străină de

condamnare, în conformitate cu dispozițiile art. 122 din Legea nr. 302/2004.

Potrivit art. 122

alin. (2) și (6) din Legea nr. 302/2004, hotărârile penale străine recunoscute

și executate în România produc aceleași efecte ca și hotărârile pronunțate de

instanțele române, iar începerea executării în România are ca efect renunțarea

statului străin la executarea pe teritoriul acestuia, exceptând cazul în care

condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat

redobândește dreptul la executare. în cazul pedepsei amenzii, statul străin

redobândește dreptul la executare începând din momentul în care este informat

asupra neexecutării totale sau parțiale, a acestei pedepse.

Pe de altă parte,

conform art. 145 din Legea nr. 302/2004, în cazul în care statul român optează

pentru continuarea executării pedepsei aplicate de statul de condamnare,

trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de

condamnare.

Or, în cauză, prima

instanță, legal învestită cu cererea de recunoaștere a hotărârii de condamnare

în integralitatea ei, a dispus recunoașterea atât a pedepsei închisorii cât și

a pedepsei amenzii de executat, respectând dispozițiile art. 122 și 145 din

Legea nr. 302/2004, motiv pentru care, sub acest aspect, hotărârea pronunțată

este temeinică și legală.

În consecință,

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București va fi admis

numai în raport de primele două motive de recurs invocate, conform

considerentelor mai sus arătate, menținându-se celelalte dispoziții ale

sentinței.

Onorariul

apărătorului din oficiu va fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Casează sentința

penală nr. 134 din 6 mai 2010 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie, cu privire la:

a pedepsei ce urmează a fi executată de condamnatul G.G.

perioadei arestării preventive executată de același condamnat.

Rejudecând cauza,

constată că persoana condamnată G.G. are de executat, în baza Ordonanței de

contopire a pedepselor nr. 256 din 15 mai 2009 a Parchetului de pe lângă

Tribunalul Trento pedeapsa totală de 4 ani, 10 luni, 10 zile închisoare și

4.100 euro pedeapsa amenzii.

Deduce din această

pedeapsă perioada arestării preventive de 3 zile închisoare executată în baza

Sentinței penale nr. 18354/2005 din 23 mai 2005 a Tribunalului Roma și de 10

luni, 8 zile închisoare executată în baza Sentinței penale nr. 213/2008 din 8

mai 2008 dată de Tribunalul Trento, astfel că în final, persoana condamnată

G.G. va executa 3 ani, 11 luni și 29 zile închisoare.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Onorariul pentru

apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 21 martie 2011.