ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1086/2011

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 134 din 6 mai 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 2150/2/2010 (572/2010) Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a recunoscut hotărârile pronunțate de autoritățile judiciare din Republica Italia împotriva cetățeanului român G.G., respectiv: 1. Sentința penală nr. 18354/2005 din data de 23 mai 2005 pronunțată de Tribunalul Roma, prin care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare și 1.800 euro amendă pentru săvârșirea unei infracțiuni de tâlhărie și vătămare corporală; 2. Sentința penală nr. 829/2007 din 12 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Trento, prin care același inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 8 luni închisoare și 300 euro amendă, pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de furt calificat; 3. Sentința penală nr. 213/2008 din 8 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Trento prin care inculpatul G.G.

a fost condamnat la 2 ani, 8 luni și 10 zile închisoare și 2.000 euro amendă, pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism, pedeapsă modificată prin Sentința penală nr. 295/2008 a Curții de Apel Trento, în sensul luării măsurii de siguranță în regim de detenție la casa de muncă pe durata minimă de 1 an și a măsurii expulzării; 4. Ordonanța de contopire a pedepselor nr. 256/2008 din 15 mai 2008, emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Trento, prin care s-a dispus executarea pedepsei rezultante de 3 ani, 11 luni și 19 zile închisoare și 4.100 euro amendă. A fost dedusă preventiv și detenția de la 25 octombrie 2008 la zi. Totodată, s-a dispus transferul condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei menționate.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut, în esență, următoarea situație de fapt: Ministerul Justiției din Republica Italia a solicitat autorităților române competente transferarea persoanei condamnate G.G. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 3 ani, 11 luni și 29 zile închisoare, aplicată de instanțele statului solicitant. Cererea formulată de autoritățile italiene a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983. Instanța de fond, pe baza actelor depuse la dosar, a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 129 lit. a) - f) și art. 141 din Legea nr. 302/2004, privind Cooperarea judiciară internațională în materie penală, modificată prin Legea nr. 224/2006 și anume: condamnatul G.G.

este cetățean român, hotărârile puse în executare sunt definitive, la data examinării cererii de transferare condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei, condamnatul și-a exprimat consimțământul în vederea transferării într-un penitenciar din România, faptele pentru care a fost condamnat sunt incriminate și de legea statului de executare, iar cele două state cooperează în vederea efectuării acestei transferări. S-a reținut în final că persoana condamnată va avea de executat în urma transferării pedeapsa rezultantă de 3 ani, 11 luni și 19 zile închisoare și 4.300 euro amendă. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a declarat recurs invocând următoarele motive: 1. Greșita stabilire a pedepsei ce urmează a fi executată de condamnatul G.G.; 2. Greșita deducere a prevenției executate de condamnat; 3. Greșita recunoaștere a pedepsei amenzii.

Recursul este fondat numai în raport de primele două motive invocate de parchet, iar cel de-al treilea motiv este neîntemeiat. Instanța de fond în mod corect a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 129 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004, modificată și a dispus transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei rezultante, însă a stabilit eronat pedeapsa ce urmează a fi executată precum și perioada arestării preventive efectuate de condamnat. Așa cum rezultă din Ordonanța nr. 256/2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Trento, pedeapsa stabilită în urma contopirii pedepselor aplicate prin cele trei sentințe de condamnare ale persoanei condamnate G.G.

(Sentința nr. 18.354/2005 a Tribunalului Roma, Sentința nr. 829/2007 a Tribunalului Trento și Sentința nr. 213/2008 a Tribunalului Trento) este de 4 ani, 10 luni și 10 zile închisoare și 4.100 euro amendă. Din această pedeapsă urmează a se deduce 3 zile închisoare conform Sentinței nr. 18.354/2005 precum și 10 luni și 8 zile conform Sentinței nr. 213/2008 rezultând că pedeapsa rămasă de executat este de 3 ani, 11 luni și 29 zile închisoare (a se vedea filele 11 și 15 din Dosarul nr. 160/11-5/2009 care cuprind datele reale ale executării pedepsei, și nu situația de la fila 14 din același dosar care conține o eroare materială preluată de instanță). Ca atare, în raport de considerentele expuse va fi casată sentința recurată sub aspectul greșitei stabiliri a pedepsei ce urmează a fi executată și referitor la greșita deducere a perioadei arestării preventive și, rejudecând, înalta Curte va constata că persoana condamnată G.G.

are de executat în baza ordonanței de contopire a pedepselor nr. 256/2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Trento - pedeapsa totală de 4 ani, 10 luni, 10 zile și 4.100 euro pedeapsa amenzii. Din această pedeapsă se va deduce perioada arestării preventive de la 2 mai 2005 la 4 mai 2005 precum și 10 luni și 8 zile închisoare executată în intervalul 17 decembrie 2007 - 24 octombrie 2008 (a se vedea pct. 1 și 3 din Ordonanța de contopire), pe lângă perioada de la 25 octombrie 2008 la zi, reținută și de instanța de fond. Motivul de recurs invocat de parchet, cel referitor la greșita recunoaștere a pedepsei amenzii, pe considerentul că nu a existat o cerere expresă a statului de condamnare, nu este fondat.

Într-adevăr, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii cât și condamnarea la pedeapsa amenzii, instanța de judecată, sesizată în scopul recunoașterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei și al transferării persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei privative de libertate într-un penitenciar din România, trebuie să se pronunțe atât cu privire la pedeapsa privativă de libertate, cât și cu privire la pedeapsa amenzii aplicată prin hotărârea penală străină de condamnare, în conformitate cu dispozițiile art. 122 din Legea nr. 302/2004.

Potrivit art. 122 alin. (2) și (6) din Legea nr. 302/2004, hotărârile penale străine recunoscute și executate în România produc aceleași efecte ca și hotărârile pronunțate de instanțele române, iar începerea executării în România are ca efect renunțarea statului străin la executarea pe teritoriul acestuia, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândește dreptul la executare. în cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândește dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra neexecutării totale sau parțiale, a acestei pedepse. Pe de altă parte, conform art. 145 din Legea nr. 302/2004, în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate de statul de condamnare, trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.

Or, în cauză, prima instanță, legal învestită cu cererea de recunoaștere a hotărârii de condamnare în integralitatea ei, a dispus recunoașterea atât a pedepsei închisorii cât și a pedepsei amenzii de executat, respectând dispozițiile art. 122 și 145 din Legea nr. 302/2004, motiv pentru care, sub acest aspect, hotărârea pronunțată este temeinică și legală. În consecință, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București va fi admis numai în raport de primele două motive de recurs invocate, conform considerentelor mai sus arătate, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței. Onorariul apărătorului din oficiu va fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Casează sentința penală nr. 134 din 6 mai 2010 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, cu privire la: 1. Greșita stabilire a pedepsei ce urmează a fi executată de condamnatul G.G. 2. Greșita deducere a perioadei arestării preventive executată de același condamnat. Rejudecând cauza, constată că persoana condamnată G.G. are de executat, în baza Ordonanței de contopire a pedepselor nr. 256 din 15 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Trento pedeapsa totală de 4 ani, 10 luni, 10 zile închisoare și 4.100 euro pedeapsa amenzii.

Deduce din această pedeapsă perioada arestării preventive de 3 zile închisoare executată în baza Sentinței penale nr. 18354/2005 din 23 mai 2005 a Tribunalului Roma și de 10 luni, 8 zile închisoare executată în baza Sentinței penale nr. 213/2008 din 8 mai 2008 dată de Tribunalul Trento, astfel că în final, persoana condamnată G.G. va executa 3 ani, 11 luni și 29 zile închisoare. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 21 martie 2011.