ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3977/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 227/F din 16 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel, București, secția a II-a penală, s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

S-a dispus recunoașterea sentinței nr. 1093/09 din 15 octombrie 2009, pronunțată de judecătorul de cercetări preliminare din cadrul Tribunalului din Genova, modificată prin sentința nr. 3 din 24 februarie 2011 a Curții cu Juri de apel din Genova, definitivă la data de 27 ianuarie 2012, prin care numitul N.D., a fost condamnat la 8 ani și 8 luni închisoare, interzicerea de a profesa pe perioada detenției și interzicerea pentru totdeauna a dreptului de a profesa în cadrul instituțiilor de stat, precum și măsura expulzării de pe teritoriul Republicii Italiene pentru săvârșirea infracțiunilor de aducere sau menținere în stare de sclavie, proxenetism și viol agravat, prevăzută de art. 600, art. 609 bis, art. 609 ter, art. 609 quater C. pen.

italian și art. 3 nr. 4 și nr. 8 și art. 4 nr. 1 din Legea nr. 75/1958. S-a adaptat pedeapsa complementară în sensul că s-a limitat la 10 ani interdicția de a profesa în cadru instituțiilor de stat, după executarea pedepsei principale. S-a computat perioada detenției preventive și perioada executată de la 29 octombrie 2008 la zi. S-a dispus transferul condamnatului într-un penitenciar din România pentru executarea restului de pedeapsă. Onorariul pentru avocat din oficiu, în cuantum de 320 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond, a reținut următoarele: Prin adresa din 19 decembrie 2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat, la data de 28 decembrie 2012, Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile art. 162 alin. (4) și art. 163 din Legea nr. 302/2004, republicată, în vederea recunoașterii și punerii în executare a sentinței nr. 1093/09 din 15 octombrie 2009 pronunțată de Judecătorul pentru Cercetări Preliminare din cadrul Tribunalului din Genova, modificată prin sentința nr. 3/2011 din 24 februarie 2011 a Curții cu Juri de Apel din Genova, rămasă definitivă la 27 ianuarie 2012, în cadrul procedurii de soluționare a cererii de transferare într-un penitenciar din România a numitului N.D., formulată de autoritățile judiciare din Italia.

Prin adresa din 12 noiembrie 2012, Ministerul Justiției, Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară, Serviciul Cooperare Judiciară Internațională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 302/2004, republicată, cererea formulată de autoritățile judiciare din Republica Italia prin care s-a solicitat transferarea persoanei condamnate N.D., într-un penitenciar, din România, în vederea continuării executării pedepsei aplicată față de susnumit de către instanțele de judecată din statul solicitant.

Cererea formulată de autoritățile italiene a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată Ia Strasbourg în anul 1983, respectiv: cererea de transfer a Ministerului Italian de Justiție, copia autentificată a sentințelor de condamnare, copia dispozițiilor legale aplicabile, stadiul executării pedepsei, expunerea faptelor pe care se întemeiază condamnarea, declarațiile cuprinzând consimțământul la transfer al persoanei condamnate. Din datele comunicate de Direcția Generală de Pașapoarte și Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a rezultat că persoana condamnată, N.D.

este cetățean român, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, și art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată. Din examinarea informațiilor și a documentelor comunicate de statul de condamnare, în aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, au rezultat următoarele: Prin sentința nr. 3/2011 din 24 februarie 2011 a Curții cu Juri de Apel din Genova, rămasă definitivă la data de 27 ianuarie 2012, numitul N.D. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 8 ani și 8 luni cu închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de aducere sau menținere în stare de sclavie, proxenetism și viol agravat, prevăzută de art. 600, art. 609 bis, art. 609 ter, art. 609 quater C. pen.

italian și art. 3 nr. 4 și nr. 8 și art. 4 nr. 1 din Legea nr. 75/1958, reținându-se, în fapt, că în luna octombrie 2008, prin constrângere fizică și psihică și prin lipsire de libertate, a întreținut în mod repetat acte sexuale cu două părți vătămate și Ie-a obligat să practice prostituția, una dintre victime fiind minoră; față de acesta s-a aplicat și pedeapsa complementară a interzicerii definitive a dreptului de a ocupa funcții, precum și măsura expulzării de pe teritoriul Republicii Italia. Având în vedere cele mai sus menționate, s-a constatat că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. b) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, și art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Din situata executării pedepsei comunicată de autoritățile judiciare italiene a rezultat că. persoana condamnată N.D. a fost arestată preventiv la data de 29 octombrie 2008, iar durata executării pedepsei se împlinește la data de 28 iunie 2017, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 pct. 1 lit. c) din Convenpa europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Procedând la examinarea materialului existent, s-a constatat că în cauză este îndeplinită condiția dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, faptele care au atras condamnarea susnumitului având corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) și art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001, modificată și art. 197 alin. (1) C. pen. (două fapte), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., iar pedeapsa complementară aplicată față de susnumit se regăsește în dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. a) C. pen.

Totodată, a rezultat că în cauză sunt îndeplinite și condițiile prevăzute în dispozițiile art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată, și art. 3 lit. d) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, în sensul că persoana condamnată și-a manifestat consimțământul în vederea transferării sale într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei aplicate de autoritățile judiciare italiene.

Curtea a constatat că au fost depuse toate actele prevăzute de art. 154 din Legea nr. 302/2004, republicată, și că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 din aceeași lege, în sensul că Ia data primirii cererii de transfer, condamnatul mai avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, există consimțământul acestuia la transfer și este îndeplinită condiția dublei incriminări, în sensul că fapta care a atras condamnarea constituie infracțiune și potrivit legii penale române, fiind încadrată la infracțiunile prevăzute de art. 12 alin. (1) și art. 13 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 678/2001, modificată și art. 197 alin. (1) C. pen. (două fapte), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C, pen., conform certificatului de legislație aplicabilă în cauză.

Așa fiind, conform dispozițiilor art. 139 și art. 144 din aceeași lege, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a fost recunoscută și s-a dispus punerea în executare a sentinței nr. 3/2011 din 24 februarie 2011 a Curții cu Juri de Apel din Genova, rămasă definitivă Ia 27 ianuarie 2012, prin care numitul N.D. a fost condamnat potrivit celor menționate mai sus. S-a adaptat pedeapsa complementară în sensul că a fost limitată la 10 ani interdicția de a profesa în cadrul instituțiilor de stat, după executarea pedepsei principale. S-a computat perioada executată de la 29 octombrie 2008 la zi. S-a dispus transferarea condamnatului în România și executarea restului de pedeapsă într-un penitenciar din România.

Onorariul pentru avocatul din oficiu, în cuantum de 320 RON, a fost avansat din fondul Ministerului Justiției, conform art. 82 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată. Sentința a fost recurată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Prin motivele de recurs depuse în scris la dosarul cauzei, și susținute și oral de către reprezentantul Ministerului Public, s-a criticat sentința recurată pentru nelegalitate, în sensul că, în mod greșit s-a dispus transferarea persoanei condamnate pentru executarea restului de pedeapsă, și nu pentru continuarea executării pedepsei de 8 ani și 8 luni închisoare, în integralitatea ei, astfel cum prevede legislația română. Examinând hotărârea atacată, atât prin prisma motivelor invocate de reprezentantul Ministerului Public, cât și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat. În cauză, corect s-a reținut că este îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, faptele reținute în sarcina persoanei condamnate își au corespondentul în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) și art. 13 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 678/2001, modificată și art. 197 alin. (1) C. pen. (două fapte), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., conform certificatului de legislație aplicabilă în cauză.

Totodată, Curtea a constatat, că persoana transferabilă este cetățean român, că hotărârea este definitivă; că la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei, precum și că, felul și durata pedepsei principale sunt compatibile cu legislația română, adaptându-se pedeapsa complementară în sensul că, a fost limitată la 10 ani interdicția de a profesa în cadrul instituțiilor de stat, după executarea pedepsei principale.

De asemenea, se constată că, persoana condamnată și-a exprimat consimțământul cu privire la transferarea sa în vederea continuării executării pedepsei aplicate de instanțele italiene într-un penitenciar din România, însă în mod greșit instanța Curții de Apel București, a dispus transferul condamnatului într-un penitenciar din România pentru executarea restului de pedeapsă, deși a recunoscut în integralitate sentința nr. 1093/09 din 15 octombrie 2009, pronunțată de judecătorul de cercetări preliminare din cadrul Tribunalului din Genova, modificată prin sentința nr. 3 din 24 februarie 2011 a Curții cu Juri de Apel din Genova, definitivă la data de 27 ianuarie 2012, prin care numitul N.D., a fost condamnat la 8 ani și 8 luni închisoare, pedeapsa complementară fiind adaptată legislației interne, în sensul că, a fost limitată la 10 ani interdicția de a profesa în cadrul instituțiilor de stat, după executarea pedepsei principale.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 420 C. proc. pen. „(...) Pedeapsa închisorii și pedeapsa detențiunii pe viață se pun în executare prin emiterea mandatului de executare. Mandatul de executare cuprinde: denumirea instanței de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului prevăzute în art. 70, numărul și data hotărârii care se execută și denumirea instanței care a pronuntat-o, pedeapsa pronunțată și textul de lege aplicat, timpul reținerii și arestării preventive care s-a dedus din durata pedepsei, mențiunea dacă cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare și de deținere, semnătura judecătorului delegat, precum și ștampila instanței de executare (...)”. Or, din conținutul textului de lege evocat anterior, rezultă fără echivoc, că în mandatul de executare a pedepsei închisorii, se menționează printre altele, pedeapsa pronunțată și nicidecum restul de pedeapsă ce-l mai are de executat condamnatul.

Ca urmare, constatând ca fiind întrunite exigențele art. 143, art. 157, art. 158, art. 162 și art. 152 din același act normativ, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva sentinței penale nr. 227/F din 16 mai 2013 a Curții de Apel București, secția II-a penală, privind pe intimatul condamnat persoană transferabilă N.D. Va casa în parte sentința recurată și rejudecând: Va dispune transferarea persoanei condamnate N.D., într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 8 ani și 8 luni închisoare. Se vor menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană transferabilă în sumă de 320 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției. Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva sentinței penale nr. 227/F din 16 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind pe intimatul condamnat persoană transferabilă N.D. Casează în parte sentința recurată și rejudecând: Dispune transferarea persoanei condamnate N.D., într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 8 ani și 8 luni închisoare. Menține restul dispozițiilor sentinței recurate. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană transferabilă în sumă de 320 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției. Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București rămân în sarcina statului.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 11 decembrie 2013.