ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3398/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3398/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 315 F

din 18 iulie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost

admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

A fost

recunoscută sentința penală nr. 20 din 28 aprilie 2011 a Tribunalului Crotone,

definitivă prin decizia penală nr. 626 din 23 aprilie 2012 a Curții de Apel

Cantazaro, prin care persoana transferabilă D.M., a fost condamnată la 4 ani

închisoare și la 4.000 euro amendă penală pentru comiterea infracțiunilor

prevăzute de art. 110, art. 582, art. 585, art. 612, art. 339 alin. (1), art. 61

n.2 C. pen. italian și art. 3 n. 4, art. 5, art. 6, art. 8 și art. 4 n. 1 și 7

din Legea nr. 75/1958 și art. 4 din Legea nr. 110/1975, legislație italiană

care își găsește corespondența în dispozițiile art. 211 alin. (1), alin. (2

1

)

lit. b) C. pen. și art. 12 alin. (1), alin. (2), art. 13 alin. (1), alin. (2)

din Legea nr. 678/2001, respectiv tâlhărie și trafic de persoane din legea română,

cu aplicarea art. 71-art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

S-a luat act de

acordul persoanei transferabile pentru a executa restul de pedeapsă într-un penitenciar

din România.

S-a dispus transferul

numitului D.M. într-un penitenciar din România în vederea executării restului de

pedeapsă.

S-a computat din

pedeapsă perioada executată, începând din 7 decembrie 2010, la zi.

S-a dispus ca

onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 320 RON, să se suporte din fondul

Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, la data de 20 iunie 2013, s-a înregistrat

pe rolul său sesizarea formulată în baza art. 162 alin. (4) din Legea nr. 302/2004

republicată, de Procurorul general al Parchetului de lângă Curtea de Apel București,

privindu-l pe numitul D.M., cetățean român, în procedura recunoașterii unei hotărâri

judecătorești pronunțate împotriva sa de autoritățile judiciare italiene. S-a solicitat

să se dispună transferarea celui în cauză într-un penitenciar din România, în vederea

continuării executării pedepsei.

S-a dispus citarea

condamnatului, deținut în penitenciarul Cosenza și i s-a desemnat apărător din oficiu,

care, la dezbaterile asupra cauzei, a pus concluzii de admitere a sesizării și transferare

într-un penitenciar din România.

A fost atașat

Dosarul nr. 1022/11-5/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București,

în care s-a emis rezoluția procurorului general din 14 iunie 2013.

Examinând actele

și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut că, prin adresa din 7 mai 2013,

Ministerul român al Justiției, Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară,

a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, conform prevederilor

Legii nr. 302/2004, republicată, cererea formulată de Ministerul Justiției al Republicii

Italiene vizând transferarea persoanei condamnate D.M., cetățean român, deținut

în penitenciarul Cosenza, într-un penitenciar din România, în vederea continuării

executării pedepsei de 4 ani închisoare și 4.000 euro amendă, aplicată de instanțele

din statul solicitant.

Cererea a fost

însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenția europeană asupra

transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, inclusiv

declarația prin care cel în cauză, a consimțit la transfer.

Instanța de fond

a avut în vedere că, așa cum rezultă din verificările efectuate, numitul D.M., constatându-se,

astfel, că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenția de

la Strasbourg din 1983 și art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată.

În privința situației

juridice a celui în cauză, din actele și lucrările dosarului a rezultat că, prin

sentința penală nr. 20/11 din 28 aprilie 2011 emisă de Judecătorul pentru Audierea

Preliminară de la Tribunalul Crotone, confirmată prin sentința nr. 626/2012 din

23 aprilie 2012 a Curții de Apel Cantazaro, acesta a fost condamnat la pedeapsa

finală de 4 ani închisoare și amendă de 4.000 euro pentru săvârșirea infracțiunilor

de favorizare și exploatare a prostituției și de tâlhărie, prevăzute de art. 110,

art. 582, art. 586, art. 612, art. 339 alin. (1), art. 61 n. 2 C. pen. italian,

de art. 3 nr. 4, art. 5, art. 6, art. 8 și art. 4 n. 1 și 7 din Legea nr. 75/1958,

respectiv art. 4 din Legea nr. 110/1975, comise în perioada septembrie 2010-5

octombrie 2010. Prin hotărâre s-a reținut, între altele, că numitul D.M. s-a asociat

cu alte persoane în scopul de a comite mai multe infracțiuni de favorizare și exploatare

agravată a prostituției, prin violență, chiar și în dauna unor minori.

S-a constatat

în acest sens că este îndeplinită cerința prevăzută de art. 3 lit. b) din Convenția

de la Strasbourg și de art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Referitor la stadiul

executării pedepsei, a rezultat că sancțiunea închisorii va expira la data de 6

decembrie 2014, astfel încât s-a apreciat că sunt incidente prevederile art. 3

lit. c) din Convenție și art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată.

În ceea ce privește

condiția dublei incriminări [art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 republicată

și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția de la Strasbourg], instanța de fond a constatat

că încadrarea juridică dată faptelor reținute în sarcina condamnatului are corespondent

în legislația penală română în infracțiunile de tâlhărie, art. 211 alin. (1),

alin. (2

1

) lit. b) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 7 la 20 de

ani și trafic de persoane, art. 12 alin. (1), alin. (2), art. 13 alin. (1), alin.

(2) din Legea nr. 678/2001, pedepsită cu închisoarea de la 7 la 18 ani.

Totodată, din

dosar a mai rezultat că Republica Italiană, prin declarația dată, folosindu-se de

dreptul, acordat de art. 3 parag. 3 din Convenția de la Strasbourg, a exclus procedura

conversiei condamnării, prevăzută de art. 159 din Legea nr. 302/2004, republicată.

În consecință,

s-a constatat întrunirea cumulativă a cerințelor legale și convenționale menționate,

astfel încât a fost admisă sesizarea, s-a recunoscut sentința de condamnare și s-a

dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România, luându-se act

și de acordul său în acest sens, exprimat la 29 ianuarie 2013, în vederea continuării

executării restului din pedeapsa de 4 ani închisoare, începută la 7 decembrie 2010.

Pe timpul executării

restului de pedeapsă s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71-art. 64 lit. a) teza

a II-a și lit. b) C. pen.

Totodată, s-a

computat din pedeapsă perioada executată, începând cu data de 7 decembrie 2010.

Împotriva sentinței

penale anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București, calea de atac fiind fundamentată pe cazul de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.

S-a susținut că,

în mod greșit, instanța de fond a dispus transferarea persoanei condamnate în vederea

executării într-un penitenciar din România a restului de pedeapsă, iar nu a pedepsei

totale de 4 ani închisoare și 4.000 de euro.

De asemenea, s-a

susținut că trebuia să se procedeze la adaptarea pedepsei accesorii de către instanța

de fond, prin aplicarea corectă a dispozițiilor art. 71, art. 64 C. pen., pe durata

executării pedepsei de 4 ani, dar și a pedepsei complementare cu același conținut,

pe o durată de 1 an, pentru a fi acoperit întregul cuantum de 5 ani al executării

pedepsei accesorii la care autoritatea judiciară străină s-a referit.

Concluziile formulate

de reprezentantul parchetului și de apărătorul intimatului condamnat persoană transferabilă

au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai

fi reluate.

Examinând recursul

declarat prin raportare la dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru considerentele care urmează.

Potrivit dispozițiilor

art. 142 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională

în materie penală, o persoană condamnată definitiv pe teritoriul României poate

fi transferată pe teritoriul statului al cărui resortisant este, în vederea executării

pedepsei. Această din urmă sintagmă este folosită și în cuprinsul art. 143 din legea

anterior menționată, care face referire la condițiile în care se poate realiza transferul

unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei.

Se reține, așadar,

că dispozițiile legale incidente în materie nu prevăd în mod expres că transferul

persoanelor condamnate se dispune cu privire la pedeapsa rămasă de executat, din

interpretarea acestor norme rezultând că transferul vizează executarea pedepsei

în integralitatea sa, astfel cum a fost stabilită de către autoritatea judiciară

străină, iar nu restul de pedeapsă, care este supus examinării instanței de judecată

prin prisma condiției cerute de dispozițiile art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004,

alături de celelalte cerințe referitoare la condițiile transferării.

Pe de altă parte,

se reține că, potrivit art. 158 din Legea nr. 302/2004, în cazul în care statul

român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare,

el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.

În situația în

care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislația

română, instanța de judecată poate să adapteze pedeapsa, conform art. 159 alin.

(1) din Legea nr. 302/2004, la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care

au atras condamnarea.

În prezenta cauză,

se constată că instanța de fond a nesocotit cerințele prevăzute de actul normativ

menționat, în sensul că nu a respectat durata și felul pedepselor stabilite de instanța

străină, pronunțând, astfel, o hotărâre contrară legii. Astfel, față de împrejurarea

că intimatul condamnat persoană transferabilă a fost condamnat la pedeapsa finală

de 4 ani închisoare și amendă de 4.000 euro, prin sentința penală nr. 20/11 din

28 aprilie 2011 emisă de Judecătorul pentru Audierea Preliminară de la Tribunalul

Crotone, confirmată prin sentința nr. 626/2012 din 23 aprilie 2012 a Curții de Apel

Cantazaro, pentru săvârșirea infracțiunilor de favorizare și exploatare a prostituției

și de tâlhărie, prevăzute de art. 110, art. 582, art. 586, art. 612, art. 339

alin. (1), art. 61 n.2 C. pen. italian, de art. 3 nr. 4, art. 5, art. 6, art. 8

și art. 4 n. 1 și 7 din Legea nr. 75/1958, respectiv art. 4 din Legea nr. 110/1975,

comise în perioada septembrie 2010-5 octombrie 2010, Înalta Curte constată că, în

mod greșit, instanța de fond a dispus transferarea persoanei condamnate în vederea

executării într-un penitenciar din România a restului de pedeapsă, iar nu a pedepsei

totale de 4 ani închisoare și 4.000 de euro.

Totodată, se constată

că, deși prin hotărârea pronunțată de autoritățile judiciare italiene, a fost aplicată

condamnatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa

funcții publice pe o perioadă de 5 ani, în legislația italiană nefăcându-se distincție

între pedepsele accesorii și cele complementare, prima instanță a interzis condamnatului

exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. doar pe durata executării pedepsei principale a închisorii, conform art. 71

alin. (2) C. pen., deci pe un interval de timp mai scurt decât cel stabilit prin

hotărârea de condamnare.

În aceste condiții,

Înalta Curte apreciază că se impune recunoașterea, alături de pedeapsa principală,

a pedepsei accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen., pe parcursul executării pedepsei de 4 ani închisoare, dar și interzicerea

acelorași drepturi, cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 1 an după

executarea pedepsei principale a închisorii, conform art. 65 C. pen., adaptând astfel

o parte a pedepsei accesorii aplicate de autoritățile judiciare italiene la legislația

națională.

Față de considerentele

anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. d) C.

proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, va casa, în parte, sentința penală atacată și, în rejudecare, va dispune

transferarea condamnatului persoană transferabilă D.M. într-un penitenciar din România

în vederea continuării executării pedepsei de 4 ani închisoare și 4.000 euro amendă

penală.

În acest context,

va fi înlăturată din dispozitivul sentinței atacate mențiunea referitoare la acordul

condamnatului persoană transferabilă pentru a executa restul de pedeapsă într-un

penitenciar din România.

Face aplicarea

dispozițiilor art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În temeiul

art. 65 C. pen., interzice condamnatului persoană transferabilă exercitarea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 1 an

după executarea pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă complementară.

Vor fi menținute

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În baza art. 192

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina

acestuia.

Onorariul apărătorului

desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană transferabilă, în sumă de

320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale

nr. 315 F din 18 iulie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind

pe condamnatul persoană transferabilă D.M.

Casează, în parte,

sentința penală atacată și, în rejudecare:

Dispune transferarea

condamnatului persoană transferabilă D.M. într-un penitenciar din România în vederea

continuării executării pedepsei de 4 ani închisoare și 4.000 euro amendă penală.

Face aplicarea

dispozițiilor art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În temeiul

art. 65 C. pen., interzice condamnatului persoană transferabilă exercitarea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 1 an

după executarea pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă complementară.

Înlătură din dispozitivul

sentinței atacate mențiunea referitoare la acordul condamnatului persoană transferabilă

pentru a executa restul de pedeapsă într-un penitenciar din România.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței penale atacate.

Onorariul apărătorului

desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană transferabilă, în sumă de

320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

4 noiembrie 2013.