ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3636/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința penală nr. 197 din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. În baza art. 149 raportat la art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 222/2008 a fost recunoscută sentința penală nr. 2925 din 1 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bologna, Republica Italia, modificată prin decizia nr. 107 din 7 iunie 2011 a Curții de Apel din Bologna, definitivă la data de 22 octombrie 2011. S-a dispus transferarea condamnatului O.I., cetățean român, într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 5 ani și 8 luni închisoare și a pedepsei amenzii de 1.767 euro.

A fost interzis condamnatului, ca pedeapsă accesorie, dreptul de a ocupa funcții publice pe durata executării pedepsei. A fost interzis condamnatului, ca pedeapsă complementară, dreptul de ocupa funcții publice pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale. A fost dedusă din pedeapsă durata prevenției de la 29 octombrie 2009 la zi. S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentințe. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus ca toate cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului, din care onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 320 RON, urmând să se avanseze din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a se hotărî astfel s-au reținut următoarele: Prin rezoluția nr. 204/II-5/2013 din 21 februarie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat Curtea de Apel București, în temeiul dispozițiilor art. 149 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, în vederea recunoașterii sentinței penale nr. 2925 din 1 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bologna, Republica Italia, modificată prin decizia nr. 107 din 7 iunie 2011 a Curții de Apel din Bologna, definitivă la data de 22 octombrie 2011, și punerii în executare a acesteia, în cadrul procedurii de soluționare a cererii formulate de Ministerului Justiției al Republicii Italia, de transferare într-un penitenciar din România a condamnatului O.I., cetățean român, într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 5 ani și 8 luni închisoare și a pedepsei amenzii de 1.767 euro, aplicată în statul solicitant.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat următoarele: Prin sentința penală nr. 2925 din 1 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bologna, Republica Italia, s-a dispus condamnarea inculpatului O.I. la 5 ani și 8 luni închisoare în regim de detenție. Hotărârea a rămas definitivă la data de 22 octombrie 2011, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei. În fapt, s-a reținut că, la 17 octombrie 2006, condamnatul, împreună cu alte patru persoane, a pătruns în locuința părții vătămate, de unde, prin amenințare și violență, au sustras bijuterii și două arme, partea vătămată suferind leziuni ce au necesitat 10 zile de îngrijire medicală. De asemenea, condamnatul a fost depistat de organele de poliție având asupra sa două arme pentru care nu deținea autorizație.

În raport de situația de fapt reținută în hotărârea definitivă de condamnare, se constată îndeplinită condiția dublei incriminări, prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală și de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983. Astfel, faptele reținute în sarcina numitului O.I. sunt incriminate ca infracțiuni și de legea penală a statului român, acestea realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor de tâlhărie, violare de domiciliu și nerespectare a regimului armelor și munițiilor prevăzute de art. 211 alin. (2 1 ) lit. a), lit. c) C. pen., art. 192 alin. (2) C. pen.

și art. 279 alin. (1) C. pen. Inculpatul a fost condamnat de instanța italiană la pedeapsa de 5 ani și 8 luni închisoare, la care se adaugă amenda în cuantum de 1.767 euro. Executarea acestei pedepse a început la data de 29 octombrie 2009, dată la care inculpatul a fost arestat preventiv, conform înscrisurilor depuse la dosar, condamnatul aflându-se în acest moment în Penitenciarul Parma, Republica Italiană. Curtea a constatat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru transferarea persoanei condamnate, prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004, întrucât condamnatul este cetățean român, hotărârea prin care i-a fost aplicată pedeapsa detențiunii cu durata de 5 ani și 8 luni închisoare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei, iar faptele care au atras condamnarea acestuia constituie infracțiuni, potrivit legii penale a statului român.

De asemenea, condamnatul a solicitat transferul într-un penitenciar din România, așa cum rezultă din declarația sa din data de 17 februarie 2012 dată în fața în fața autorităților judiciare italiene, în care arată că dorește să execute restul de pedeapsă în România. Ulterior, prin cererea depusă la dosarul cauzei la termenul din 23 aprilie 2013 condamnatul a arătat că și-a reconsiderat poziția, în sensul că nu mai este de acord să fie transferat în România în vederea executării pedepsei. Conform înscrisurilor privind executarea, depuse la dosar, condamnatul are de executat pedeapsa aplicată 5 ani și 8 luni închisoare și 1.767 de euro amendă, din care se va deduce durata executată de Ia 29 octombrie 2009 la zi.

Totodată, în privința acestuia s-a dispus, prin sentința de condamnare, măsura de siguranță a expulzării de pe teritoriul statului italian. Curtea a constatat că, potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, condamnatul a refuzat transferul în România; primind citația în prezenta cauză a precizat în scris că nu dorește să fie transferat într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei și a invocat faptul că nu are legături cu România.

Potrivit art. 3 pct. 1 din Protocolul Adițional la Convenția asupra transferului persoanelor condamnate, statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să își dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimțământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunțată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare. Constatând că prin hotărârea de condamnare s-a dispus expulzarea condamnatului cu interdicția de a intra pe teritoriul Republicii Italia, precum și îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de lege, Curtea a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Curtea a constatat că solicitarea este întemeiată, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege și în raport de situația condamnatului și de faptul că nu există alte cauze care să împiedice transferul acestuia într-un penitenciar din România, potrivit art. 152 din Legea nr. 302/2004. Cu privire la pedepsele accesorii și complementare, Curtea a constatat că prin sentința de condamnare pronunțată de instanța italiană s-a dispus interzicerea perpetuă, pe viață, de a ocupa funcții publice. Curtea a apreciat că această pedeapsă are caracterul unei pedepse complementare, dispusă pe o durată nedeterminată și constată că aceasta este în concordanță cu legislația română din perspectiva naturii pedepsei însă nu și a cuantumului acesteia.

Astfel, conform art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen. român pedeapsa complementară poate consta în interzicerea unor drepturi pe o durată de la 1 la 10 ani, după executarea pedepsei principale. Legislația română nu permite, așadar, aplicarea unei pedepse complementare pe toată durata vieții condamnatului. În aceste condiții, Curtea a făcut aplicarea art. 10 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate de la Strasbourg 1983, în care se prevede că „dacă natura sau durata acestei sancțiuni este incompatibilă cu legislația statului de executare, sau dacă legislația acestui stat o impune, statul de executare poate, prin hotărâre judiciară sau administrativă, să adapteze această sancțiune la pedeapsa ori măsura prevăzută de lege pentru infracțiuni de aceeași natură.

Această pedeapsă sau măsură corespunde, atât cât este posibil, în ceea ce privește natura sa, celei aplicate prin condamnarea de executat. Ea nu poate să agraveze prin natura sau prin durata sa sancțiunea pronunțată în statul de condamnare, nici să depășească maximul prevăzut prin legea statului de executare”. Pornind de la aceste dispoziții, Curtea a constatat că natura pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita funcții publice nu este incompatibilă cu legea română ci dimpotrivă, aceeași pedeapsă complementară regăsindu-se și în C. pen. român, însă potrivit legii române se impune stabilirea unei durate determinate a acesteia, neputând fi perpetuă.

Cum legislația română nu permite aplicarea pedepsei complementare pentru o durată nedeterminată, și în raport de ultima teză a art. 10 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate de la Strasbourg 1983, care se referă la continuarea executării pedepsei, Curtea a adaptat această pedeapsă conform legii române, astfel că a dispus aplicarea pedepsei complementare a interzicerii ocupării unei funcții publice pe durata maximă permisă de C. pen., respectiv 10 ani, după executarea pedepsei principale. Curtea a mai constatat totodată că aplicarea pedepsei complementare atrage necesitatea aplicării interdicției ocupării unei funcții publice și ca pedeapsă accesorie, nefiind de conceput stabilirea unei asemenea interdicții după executarea pedepsei principale însă nu în timpul executării acesteia.

În consecință, a interzis condamnatului, ca pedeapsă accesorie, dreptul de a deține funcții publice, pe durata executării pedepsei, conform dispozițiilor exprese ale instanței italiene, constatând că aceste dispoziții sunt compatibile cu legea română. Împotriva acestei sentințe, persoana transferabilă O.I. a declarat recursul de față arătând, potrivit declarației olografe de recurs, că nu mai dorește să fie transferat în România, motivat de faptul că nu mai are rude în țară , acestea aflându-se în Italia.

Examinând sentința contestată prin prisma criticilor formulate de persoana transferabilă și a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte de Casație constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Transferarea persoanelor condamnate, ca formă a cooperării judiciare internaționale în materie penală, este reglementată prin Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, la 21 martie 1983, iar în dreptul intern, transferarea persoanelor condamnate este reglemantată de Legea nr. 302/2004, republicată.

Analizându-se actele și lucrările dosarului se constată că, în mod justificat, instanța de fond, fiind sesizată cu cererea formulată de Parchetului de pe lângă Curtea de Apei București privind persoana condamnată O.M., în vederea recunoașterii sentinței penale din 1 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bologna Republica Italiană și a punerii executare a acesteia în procedura soluționării cererii de transferare într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 3 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate statul de executare poate, Ia cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să își dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimțământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunțată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere Ia frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare. Astfel se constată că în cauză autoritățile italiene au dispus condamnarea numitului O.I.

la pedeapsa închisorii de 5 ani și 8 luni și a amenzii de 1.767 euro precum și măsura de siguranță a expulzării de pe teritoriul Republicii Italiene . Așa fiind, potrivit textelor evocate statul român la cererea statului de condamnare (autoritățile judiciare italiene) poate să își dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate chiar și în cazul refuzului persoanei condamnate, întrucât în cauză a fost dispusă față de acesta și măsura expulzării. Față de cele expuse,hotărârea primei instanțe învederându-se a fi temeinică și legală, urmează ca, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de persoana transferabilă O.I. împotriva sentinței penale nr. 197 din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, să fie respins ca nefondat.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă O.I. împotriva sentinței penale nr. 197 din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 20 noiembrie 2013.