ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3636/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3636/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 197 din

23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost admisă

sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În baza art.

149 raportat la art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr.

222/2008 a fost recunoscută sentința penală nr. 2925 din 1 octombrie 2010

pronunțată de Tribunalul Bologna, Republica Italia, modificată prin decizia nr.

107 din 7 iunie 2011 a Curții de Apel din Bologna, definitivă la data de 22

octombrie 2011.

S-a dispus transferarea

condamnatului O.I., cetățean român, într-un penitenciar din România, în vederea

continuării executării pedepsei de 5 ani și 8 luni închisoare și a pedepsei amenzii

de 1.767 euro.

A fost interzis

condamnatului, ca pedeapsă accesorie, dreptul de a ocupa funcții publice pe durata

executării pedepsei.

A fost interzis

condamnatului, ca pedeapsă complementară, dreptul de ocupa funcții publice pe o

durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.

A fost dedusă

din pedeapsă durata prevenției de la 29 octombrie 2009 la zi.

S-a dispus emiterea

unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.

În baza art. 192

alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus ca toate cheltuielile judiciare să rămână în

sarcina statului, din care onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 320 RON,

urmând să se avanseze din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a se hotărî

astfel s-au reținut următoarele:

Prin rezoluția

nr. 204/II-5/2013 din 21 februarie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

a sesizat Curtea de Apel București, în temeiul dispozițiilor art. 149 alin. (4)

din Legea nr. 302/2004, în vederea recunoașterii sentinței penale nr. 2925 din 1

octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bologna, Republica Italia, modificată prin

decizia nr. 107 din 7 iunie 2011 a Curții de Apel din Bologna, definitivă la data

de 22 octombrie 2011, și punerii în executare a acesteia, în cadrul procedurii de

soluționare a cererii formulate de Ministerului Justiției al Republicii Italia,

de transferare într-un penitenciar din România a condamnatului O.I., cetățean român,

într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 5

ani și 8 luni închisoare și a pedepsei amenzii de 1.767 euro, aplicată în statul

solicitant.

Analizând actele

și lucrările dosarului, Curtea a constatat următoarele:

Prin sentința

penală nr. 2925 din 1 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bologna, Republica

Italia, s-a dispus condamnarea inculpatului O.I. la 5 ani și 8 luni închisoare în

regim de detenție.

Hotărârea a rămas

definitivă la data de 22 octombrie 2011, conform înscrisurilor aflate la dosarul

cauzei.

În fapt, s-a reținut

că, la 17 octombrie 2006, condamnatul, împreună cu alte patru persoane, a pătruns

în locuința părții vătămate, de unde, prin amenințare și violență, au sustras bijuterii

și două arme, partea vătămată suferind leziuni ce au necesitat 10 zile de îngrijire

medicală. De asemenea, condamnatul a fost depistat de organele de poliție având

asupra sa două arme pentru care nu deținea autorizație.

În raport de situația

de fapt reținută în hotărârea definitivă de condamnare, se constată îndeplinită

condiția dublei incriminări, prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004,

privind cooperarea judiciară internațională în materie penală și de art. 3 pct.

1 lit. e) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată

la Strasbourg în anul 1983.

Astfel, faptele

reținute în sarcina numitului O.I. sunt incriminate ca infracțiuni și de legea penală

a statului român, acestea realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor de

tâlhărie, violare de domiciliu și nerespectare a regimului armelor și munițiilor

prevăzute de art. 211 alin. (2

1

) lit. a), lit. c) C. pen., art. 192

alin. (2) C. pen. și art. 279 alin. (1) C. pen.

Inculpatul a fost

condamnat de instanța italiană la pedeapsa de 5 ani și 8 luni închisoare, la care

se adaugă amenda în cuantum de 1.767 euro.

Executarea acestei

pedepse a început la data de 29 octombrie 2009, dată la care inculpatul a fost arestat

preventiv, conform înscrisurilor depuse la dosar, condamnatul aflându-se în acest

moment în Penitenciarul Parma, Republica Italiană.

Curtea a constatat

că sunt îndeplinite condițiile legale pentru transferarea persoanei condamnate,

prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004, întrucât condamnatul este cetățean

român, hotărârea prin care i-a fost aplicată pedeapsa detențiunii cu durata de 5

ani și 8 luni închisoare este definitivă, la data primirii cererii de transferare

condamnatul mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei, iar faptele care

au atras condamnarea acestuia constituie infracțiuni, potrivit legii penale a statului

român.

De asemenea, condamnatul

a solicitat transferul într-un penitenciar din România, așa cum rezultă din declarația

sa din data de 17 februarie 2012 dată în fața în fața autorităților judiciare italiene,

în care arată că dorește să execute restul de pedeapsă în România.

Ulterior, prin

cererea depusă la dosarul cauzei la termenul din 23 aprilie 2013 condamnatul a arătat

că și-a reconsiderat poziția, în sensul că nu mai este de acord să fie transferat

în România în vederea executării pedepsei.

Conform înscrisurilor

privind executarea, depuse la dosar, condamnatul are de executat pedeapsa aplicată

5 ani și 8 luni închisoare și 1.767 de euro amendă, din care se va deduce durata

executată de Ia 29 octombrie 2009 la zi.

Totodată, în privința

acestuia s-a dispus, prin sentința de condamnare, măsura de siguranță a expulzării

de pe teritoriul statului italian.

Curtea a constatat

că, potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, condamnatul a refuzat transferul

în România; primind citația în prezenta cauză a precizat în scris că nu dorește

să fie transferat într-un penitenciar din România în vederea continuării executării

pedepsei și a invocat faptul că nu are legături cu România.

Potrivit art.

3 pct. 1 din Protocolul Adițional la Convenția asupra transferului persoanelor condamnate,

statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării

prevederilor acestui articol, să își dea acordul pentru transferarea unei persoane

condamnate fără consimțământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunțată

împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări

conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură,

în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis

să rămână pe teritoriul statului de condamnare.

Constatând că

prin hotărârea de condamnare s-a dispus expulzarea condamnatului cu interdicția

de a intra pe teritoriul Republicii Italia, precum și îndeplinirea celorlalte condiții

prevăzute de lege, Curtea a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București.

Curtea a constatat

că solicitarea este întemeiată, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege și

în raport de situația condamnatului și de faptul că nu există alte cauze care să

împiedice transferul acestuia într-un penitenciar din România, potrivit art. 152

din Legea nr. 302/2004.

Cu privire la

pedepsele accesorii și complementare, Curtea a constatat că prin sentința de condamnare

pronunțată de instanța italiană s-a dispus interzicerea perpetuă, pe viață, de a

ocupa funcții publice.

Curtea a apreciat

că această pedeapsă are caracterul unei pedepse complementare, dispusă pe o durată

nedeterminată și constată că aceasta este în concordanță cu legislația română din

perspectiva naturii pedepsei însă nu și a cuantumului acesteia.

Astfel, conform

art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen. român pedeapsa complementară poate consta în interzicerea

unor drepturi pe o durată de la 1 la 10 ani, după executarea pedepsei principale.

Legislația română

nu permite, așadar, aplicarea unei pedepse complementare pe toată durata vieții

condamnatului.

În aceste condiții,

Curtea a făcut aplicarea art. 10 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării

persoanelor condamnate de la Strasbourg 1983, în care se prevede că „dacă natura

sau durata acestei sancțiuni este incompatibilă cu legislația statului de executare,

sau dacă legislația acestui stat o impune, statul de executare poate, prin hotărâre

judiciară sau administrativă, să adapteze această sancțiune la pedeapsa ori măsura

prevăzută de lege pentru infracțiuni de aceeași natură. Această pedeapsă sau măsură

corespunde, atât cât este posibil, în ceea ce privește natura sa, celei aplicate

prin condamnarea de executat. Ea nu poate să agraveze prin natura sau prin durata

sa sancțiunea pronunțată în statul de condamnare, nici să depășească maximul prevăzut

prin legea statului de executare”.

Pornind de la

aceste dispoziții, Curtea a constatat că natura pedepsei complementare a interzicerii

dreptului de a exercita funcții publice nu este incompatibilă cu legea română ci

dimpotrivă, aceeași pedeapsă complementară regăsindu-se și în C. pen. român, însă

potrivit legii române se impune stabilirea unei durate determinate a acesteia, neputând

fi perpetuă.

Cum legislația

română nu permite aplicarea pedepsei complementare pentru o durată nedeterminată,

și în raport de ultima teză a art. 10 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării

persoanelor condamnate de la Strasbourg 1983, care se referă la continuarea executării

pedepsei, Curtea a adaptat această pedeapsă conform legii române, astfel că a dispus

aplicarea pedepsei complementare a interzicerii ocupării unei funcții publice pe

durata maximă permisă de C. pen., respectiv 10 ani, după executarea pedepsei principale.

Curtea a mai constatat

totodată că aplicarea pedepsei complementare atrage necesitatea aplicării interdicției

ocupării unei funcții publice și ca pedeapsă accesorie, nefiind de conceput stabilirea

unei asemenea interdicții după executarea pedepsei principale însă nu în timpul

executării acesteia.

În consecință,

a interzis condamnatului, ca pedeapsă accesorie, dreptul de a deține funcții publice,

pe durata executării pedepsei, conform dispozițiilor exprese ale instanței italiene,

constatând că aceste dispoziții sunt compatibile cu legea română.

Împotriva acestei

sentințe, persoana transferabilă O.I. a declarat recursul de față arătând, potrivit

declarației olografe de recurs, că nu mai dorește să fie transferat în România,

motivat de faptul că nu mai are rude în țară , acestea aflându-se în Italia.

Examinând sentința

contestată prin prisma criticilor formulate de persoana transferabilă și a dispozițiilor

legale în materie, Înalta Curte de Casație constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Transferarea persoanelor

condamnate, ca formă a cooperării judiciare internaționale în materie penală, este

reglementată prin Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate,

adoptată la Strasbourg, la 21 martie 1983, iar în dreptul intern, transferarea persoanelor

condamnate este reglemantată de Legea nr. 302/2004, republicată.

Analizându-se

actele și lucrările dosarului se constată că, în mod justificat, instanța de fond,

fiind sesizată cu cererea formulată de Parchetului de pe lângă Curtea de Apei București

privind persoana condamnată O.M., în vederea recunoașterii sentinței penale din

1 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bologna Republica Italiană și a punerii

executare a acesteia în procedura soluționării cererii de transferare într-un penitenciar

din România pentru a continua executarea pedepsei, a apreciat că sunt incidente

dispozițiile art. 3 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării

persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg.

Potrivit art.

3 alin. (1) din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării

persoanelor condamnate statul de executare poate, Ia cererea statului de condamnare,

sub rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să își dea acordul pentru transferarea

unei persoane condamnate fără consimțământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea

pronunțată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei

condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere Ia frontieră sau orice

altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi

va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.

Astfel se constată

că în cauză autoritățile italiene au dispus condamnarea numitului O.I. la pedeapsa

închisorii de 5 ani și 8 luni și a amenzii de 1.767 euro precum și măsura de siguranță

a expulzării de pe teritoriul Republicii Italiene .

Așa fiind, potrivit

textelor evocate statul român la cererea statului de condamnare (autoritățile judiciare

italiene) poate să își dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate

chiar și în cazul refuzului persoanei condamnate, întrucât în cauză a fost dispusă

față de acesta și măsura expulzării.

Față de cele expuse,hotărârea

primei instanțe învederându-se a fi temeinică și legală, urmează ca, în baza

art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat

de persoana transferabilă O.I. împotriva sentinței penale nr. 197 din 23 aprilie

2013 a Curții de Apel București, secția I penală, să fie respins ca nefondat.

Cheltuielile judiciare

rămân în sarcina statului, iar onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu,

în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de persoana transferabilă O.I. împotriva sentinței penale nr.

197 din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală.

Cheltuielile judiciare

rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă

de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică azi 20 noiembrie 2013.