ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2785/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 21 iunie 2002, reclamanta A.P.A.P.S. a chemat în judecată A.U.R.P. Târgu Jiu și SC U.R. SA Târgu Jiu, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să oblige pârâta I să execute obligația contractuală asumată prin art. 8.8 din contractul de vânzare – cumpărare acțiuni 23 din 28 iunie 1999 și să plătească acesteia daune – interese cominatorii de 1.000.000 lei /zi întârziere în executarea obligației menționate. În motivarea cererii reclamanta a arătat că, în data de 28 iunie 1999, s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare acțiuni menționat, având ca obiect vânzarea pachetului de acțiuni deținute de F.P.S., reprezentând 42,59% din capitalul social al SC U.R.

SA Târgu Jiu. Prin art. 8.8 din contract, pârâta I în calitate de cumpărător s-a obligat să asigure plata datoriilor societății comerciale către F.P.S. Pârâta I nu a făcut dovada că a determinat societatea privatizată să efectueze plata daunelor datorate F.P.S., conform obligației de rezultat asumată prin clauza contractuală menționată. Prin sentința nr. 1656 din 2 octombrie 2003, Tribunalul Gorj, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea. S-a reținut prescrierea dreptului reclamantei de a pretinde obligarea societății comerciale pârâte la plata contravalorii daunelor pentru anii 1992 – 1993 – 1994. Ori stingerea prin prescripție a dreptului principal duce implicit și la stingerea dreptului accesoriu având ca obiect plata daunelor interese cominatorii datorate pentru perioada menționată.

Împotriva hotărârii primei instanțe reclamanta a declarat apel, criticile privind darea hotărârii cu încălcarea legii. Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 238/ COM din 20 mai 2004, a respins apelul ca nefondat. În motivarea acestei hotărâri, instanța de control judiciar a apreciat că, în raport de constatarea prescrierii dreptului la acțiune privitor la obligația principală la plată, în mod judicios prima instanță a reținut că reclamanta a pierdut posibilitatea de a obține concursul organelor judiciare pentru realizarea obligației accesorii de plată. Împotriva acestei din urmă hotărâri A.V.A.S., având calitate procesuală ca urmare a reorganizării A.V.A.B., prin comasare prin absorbție cu A.P.A.P.S., a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ. S-a susținut că pârâta I și-a asumat o obligație de a face care nu a fost executată întocmai. Prin urmare, în calitate de creditor al obligației, reclamanta este îndreptățită să solicite îndeplinirea exactă a acesteia. În raport de data încheierii contractului de vânzare – cumpărare acțiuni, în mod greșit instanțele au reținut incidența art. 1 alin. (1) și (2) din decretul nr. 167/1958. Reclamanta a mai susținut că, în raport de anexarea contractului de vânzare – cumpărare acțiuni la cererea de chemare în judecată, în dovedirea pretenției deduse judecății, hotărârea pronunțată este supusă și cazului de modificare, prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. În concluzie, reclamanta a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârilor pronunțate în cauză, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Este adevărat că obligațiile de rezultat sunt considerate îndeplinite numai dacă s-a produs rezultatul promis. Drept urmare, în contractele ce conțin astfel de obligații, simpla nerealizare a rezultatului datorat face să se prezume culpa debitorului în neexecutarea obligației contractuale. În consecință revine debitorului obligația de a dovedi existența vreunei cauze de exonerare de răspundere. În cauză s-a reținut că obligația asumată de pârâta I este accesorie obligației principale de plată a pârâtei II. Cu referire la ambele obligații, este de reținut că orice raport juridic are ca element însoțitor inerent sancțiunea constând în îndreptățirea titularului dreptului de creanță de a obține executarea silită, pe calea constrângerii de stat, în cazul neexecutării acesteia de bunăvoie de către debitorul ei.

În cauză s-a constatat însă că obligația principală, a pârâtei II, și-a pierdut prin prescripție dreptul la acțiune cu care era inițial înzestrată, devenind o obligație naturală. Drept urmare, în mod judicios s-a reținut că obligația accesorie asumată de pârâta I nu mai subzistă, aceasta neobligându-se a asigura executarea de bunăvoie de către pârâta II a unei obligații care, urmare prescrierii dreptului la acțiune, nu se mai bucură de concursul statului. Ca atare, respingând apelul și menținând hotărârea primei instanțe, instanța de control judiciar a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, nesupusă cazurilor de modificare invocate de recurentă. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă A.V.A.S. București, împotriva deciziei nr. 238 din 20 mai a Curții de Apel Craiova, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 12 mai 2005.