ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5076/2005

Asupra recursurilor civile de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpulung la 28 mai 2003, reclamantul C.D. a chemat în judecată pârâții B.E. și S.G., solicitând să se constate nulitatea absolută a sentinței civile nr. 2086 din 27 septembrie 2002, pronunțată de aceeași instanță, precum și a actelor de executare efectuate în baza ei în dosarul execuțional nr. 205/2003 al BEJ M.M. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin menționata sentință s-a finalizat, fără ca el să fie parte, procesul de partaj succesoral între cei doi pârâți și abia când executorul judecătoresc a început executarea acesteia a aflat că au făcut obiect al împărțelii mai multor terenuri proprietatea lui.

La data de 5 septembrie 2003 pârâta B.E. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii iar pe cale de cerere reconvențională a solicitat în contradictoriu cu reclamantul și cu celălalt pârât să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat între aceștia la 8 martie 2002, pentru 934,26 mp teren intravilan și 196,15 mp teren extravilan. A susținut că părțile au fost de rea-credință, cunoscând împrejurarea că vânzătorul S.G. este coindivizar cu pârâta-reclamantă asupra terenului respectiv. Prin aceeași cerere reconvențională, pârâta reclamantă a chemat în judecată comisiile locală și județeană de fond funciar pentru a se constata nulitatea absolută a titlului de proprietate emis pe numele pârâtului S.G.

pentru suprafața de 3480 mp, deoarece și ea este îndreptățită la reconstituirea dreptului în calitate de moștenitoare a defunctei S.A. Judecătoria Câmpulung, prin sentința civilă nr. 2363 din 26 noiembrie 2003 a respins ca nefondate atât acțiunea principală cât și cererea reconvențională. S-a reținut sub un prim aspect că nu poate fi primită, fiind în afara prevederilor legale, solicitarea reclamantului-pârât ca pe cale judecătorească să se „constate nulitatea absolută” a unei alte hotărâri judecătorești. Reclamantul-pârât putea eventual să uzeze, în măsura în care se considera lezat, de alte remedii judiciare între care căile ordinare și extraordinare de atac.

În privința cererii reconvenționale instanța a stabilit pe de o parte că nu s-a dovedit reaua-credință a părților la încheierea contractului de vânzare cumpărare iar pe de altă parte că titlul de proprietate pentru suprafața de 3480 mp a fost emis în condiții legale și validat de instanța care a soluționat partajul. Apelurile declarate de reclamantul pârât și de pârâta reclamantă împotriva acestei sentințe au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 262 din 13 februarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, care a reiterat motivarea instanței de fond. Aceleași părți au declarat recursuri împotriva deciziei, criticând-o fără a se raporta la prevederile art. 304 C. proc. civ. În recursul său reclamantul pârât C.D.

a susținut sub un prim aspect că i s-a încălcat dreptul la apărare prin respingerea de către instanța de apel a cererii de amânare a judecății. Pe fondul cauzei a învederat că în mod greșit i-a fost respinsă acțiunea, el neavând cunoștință despre procesul de partaj și nici nu a dispus de alte mijloace decât cererea de a se constata nulitatea absolută a acelei sentințe. În recursul său pârâta reclamantă B.E. a susținut că trebuia admisă cererea sa reconvențională întrucât, pe de o parte, s-a acționat cu rea-credință la încheierea actului de vânzare cumpărare iar pe de altă parte titlul de proprietate pentru terenul de 3840 mp trebuia emis și pe numele ei. Examinând legalitatea și temeinicia hotărârilor în contextul criticilor formulate, Înalta Curte reține că ambele recursuri sunt nefondate în sensul considerentelor ce succed.

Referitor la recursul declarat de reclamantul-pârât se constată în primul rând că nu a existat vreo violare a dreptului la apărare. Instanța de apel i-a respins cererea de amânare considerând în mod corect că de la depunerea apelului și primirea citației reclamantul pârât a avut timp suficient să-și angajeze un avocat. În ceea ce privește fondul cauzei, ambele instanțe au reținut cu deplin temei că desființarea unei hotărâri judecătorești nu se poate face decât prin exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, prevăzute de lege, nu și printr-o acțiune care să „constate” pretinsa nelegalitate a acesteia. În ceea ce privește recursul pârâtei-reclamante, acesta este de asemenea nefondat sub un prim aspect este esențial faptul că nu s-a dovedit reaua-credință ori conivența frauduloasă între părți, care să justifice constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare.

Potrivit prevederilor art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credință se presupune totdeauna iar sarcina probei revine celui ce invocă reaua-credință (în speță pârâta–reclamantă, care nu a administrat nici o dovadă în acest sens). În fine, este legală în soluția de respingere a cererii reconvenționale sub aspectul celui de-al doilea petit, instanțele apreciind în mod corect că în procesul de partaj terenul respectiv a fost împărțit între S.G. și pârâta reclamantă, în calitate de moștenitoare, chiar dacă inițial titlul fusese emis numai pe numele acestuia. Așa fiind, cum hotărârile pronunțate sunt legale și temeinice sub toate aspectele recursurile vor fi respinse ca nefondate conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de reclamantul C.D. și pârâta B.E. împotriva deciziei civile nr. 262/A din 13 februarie 2004 a Curții de Apel Pitești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2005.