ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6062/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 526 din 23

septembrie 2003, Judecătoria Brad a respins acțiunea formulată de

reclamantul–pârât T.M., în contradictoriu cu pârâta–reclamantă V.E. și s-a

admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă V.E., în

contradictoriu cu reclamantul pârât T.M.

S-a constatat că prin actul sub

semnătura privată, intitulat „Declarație”, încheiat la data de 16 august 1956, T.V.A.,

decedat la data de 28 decembrie 1991, a vândut tatălui pârâtei–reclamante,

respectiv defunctului L.A., terenul situat în comuna Vălișoara, în locul numit F.S.,

înscris în C.F. 328 Dealu Mare, în suprafață de 3510 mp și suprafața reală de

4084 mp, cu prețul de 4800 lei.

S-a dispus, că hotărârea ține loc de

act autentic de vânzare–cumpărare pentru terenul menționat, a fost anulat

certificatul de moștenitor nr. 52 din 1 martie 2002 emis de B.N. P. Timișoara

și a fost obligat reclamantul pârât să-i plătească pârâtei reclamante suma de

1.254.590 lei cheltuieli de judecată.

S-a respins în rest cererea reconvențională.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că reclamantul a formulat acțiune în revendicarea

terenului deținut de pârâtă în punctul S., susținând că dreptul de proprietate

asupra terenului a fost dobândit prin succesiune de la tatăl său, decedat la

data de 28 decembrie 1991, iar pârâta a formulat cerere reconvențională, prin

care a solicitat: să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de

vânzare–cumpărare pentru terenul înscris în C.F. Dealu Mare, nr. top1; să se înscrie

în C.F. dreptul său de proprietate asupra terenului; să se anuleze certificatul

de moștenitor nr. 52 din 1 martie 2002 privitor la acest teren.

În subsidiar, a cerut să se constate

că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, pe care îl folosește din

anul 1956, prin uzucapiune.

Retine instanța de fond, că prin

certificatul de moștenitor nr. 52/2001, s-a constatat că masa succesorală

rămasă la decesul defunctului T.A. se compune din imobilul înscris în C.F. Dealu

Mare, nr. top1 F.S. și că moștenitor al defunctului este reclamantul, iar în

baza acestui certificat reclamantul și-a înscris dreptul de proprietate asupra

terenului în cartea funciară.

Prin actul intitulat „Declarație”,

care este un act de vânzare–cumpărare sub semnătura privată, încheiat la data

de 16 august 1956, T.A. a vândut cumnatului său L.A., tatăl pârâtei, terenul

situat în satul Dealu Mare, în locul numit S., între vecinii T.P. și drumul

comunal, cu prețul de 4800 lei, iar de la data încheierii actului terenul a

fost folosit de părinții pârâtei și de pârâtă, după decesul acestora.

Susținerea reclamantului că terenul

care face obiectul actului intitulat „Declarație” este altul decât cel care

face obiectul revendicării este neîntemeiată, pentru că în raportul de

expertiză efectuat în cauză s-a constatat că cele două suprafețe se identifică,

iar faptul înstrăinării terenului care face obiectul litigiului este dovedit și

cu mențiunile din registrul agricol al comunei Vălișoara, unde tatăl pârâtei

este înregistrat cu acest teren.

Împrejurarea că în anul 1972 T.A. nu

avea posesia acestei suprafețe de teren rezultă din sentința civilă nr. 338/1972

a Judecătoriei Deva.

Prin urmare, reclamantul nu a

dobândit prin succesiune suprafața de teren care face obiectul procesului,

deoarece tatăl acestuia, T.A., prin actul invocat de pârâtă, a consimțit la

vânzarea terenului.

Se mai reține că, întrucât pârâta nu

a făcut dovada că este singura moștenitoare a defunctului său tată și nu a

cerut să se stabilească masa succesorală rămasă la decesul acestuia, nu se

poate transfera dreptul de proprietate numai în favoarea pârâtei și aceasta nu

poate fi înscrisă ca proprietar în cartea funciară.

Prin decizia civilă nr. 451/A/2004

din 23 martie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamant,

a schimbat în tot hotărârea apelată și, judecând cauza în fond, a admis

acțiunea formulată de reclamantul T.M., în contradictoriu cu pârâta V.E.

Pârâta a fost obligată să recunoască

reclamantului dreptul de proprietate asupra terenului situat la punctul de

hotar numit S., înscris în C.F. Dealu Mare, nr.top1 fânaț, în suprafața de 3510

mp, să se abțină pe viitor de la orice act de tulburare în posesie și să lase

terenul în deplină proprietate a reclamantului.

A fost respinsă cererea

reconvențională formulată de pârâta-reclamantă V.E. , în contradictoriu cu

reclamantul –pârât T.M.

A fost respinsă cererea de aderare

la apel formulată de pârâta V.E.

Instanța de apel a reținut că pentru

darea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare,

antecontractul invocat trebuie să îndeplinească elementele convenției,

prevăzute de art. 948 C. civ., între care și obiectul determinat.

Or, convenția invocată de pârâtă, în

realitate este o promisiune unilaterală de vânzare–cumpărare, pentru că actul

sub semnătură privată nu este semnat de cumpărător, (antecesorul

pârâtei-reclamante),iar obiectul nu este determinat cu date de carte funciară

și cu toate vecinătățile, fiind specificată numai partea de hotar S., în care tatăl

pârâtei avea mai multe terenuri.

Se mai reține, că autorul pârâtei

reclamante figura înscris în registrul agricol cu teren în partea de hotar S.F.,

teren identificat de expert, situație care face plauzibilă susținerea

reclamantului pârât că acest teren a făcut obiectul pretinsei convenții.

Reține instanța de apel, că nu sunt

îndeplinite nici condițiile dobândirii dreptului de proprietate prin

prescripție achizitivă, în raport cu dispozițiile art. 27 și art. 28 din

Decretul–lege nr. 115/1938 și că cererea de aderare la apel, prin care s-a

solicitat autorizarea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate

al pârâtei asupra terenului, nu este întemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâta–reclamantă V.E. care, invocând art. 304 pct. 7și 9 C.

proc. civ., cere să se mențină hotărârea pronunțată de instanța de fond,

formulând, în esență, următoarele critici.

- Soluția pronunțată prin hotărârea

atacată se întemeiază pe „considerațiuni aparent contradictorii, fără legătură

cu pricina”

- Deși reține că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 948 C. civ., instanța de apel nu arată ce condiții

nu sunt îndeplinite.

- Greșit a fost calificat actul

invocat de pârâtă ca o promisiune unilaterală de vânzare–cumpărare. Acest act ,

încheiat în prezența a doi martori, confirmă vânzarea, așa cum rezultă din alin.

(3), unde se precizează „ vând pentru totdeauna”. În aliniatul ultim se arată

că declarația va servi cumpărătorului ca un act justificativ de cumpărare, iar

faptul că actul nu a fost semnat de cumpărător, nu este de natură să înlăture

efectele sale.

- Greșit reține instanța de apel că

terenul nu este determinat, deși în act se precizează „vecinii de jos”, care

sunt T.P. și drumul comunal.

Aceste repere au fost avute în

vedere de expert când a identificat terenul, iar împrejurările reținute de

instanță se bazează numai pe susținerile reclamantului.

Mai arată recurenta, că „a declarat

terenul în registrul agricol din anul 1956”, că de atunci îl stăpânește public

și netulburată de nimeni, iar în dosarul menționat de intimat s-a stabilit că

terenul era folosit de T.N. și L.S., care posedau acte de înstrăinare sub

semnătură privată.

Se susține că, raportat la aceste

împrejurări și soluția anulării certificatului de moștenitor este legală și că

cererile prin care s-a solicitat „să se constate prescrierea dreptului de

proprietate și autorizarea înscrierii în cartea funciară” greșit au fost

respinse.

Recursul va fi admis, pentru

următoarele considerente.

Hotărârea atacată cuprinde motivele

pe care se sprijină soluția pronunțată, motive care nu sunt contradictorii sau

străine de natura pricinii, așa cum susține recurenta, însă instanța de apel,

schimbând înțelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății

(actul sub semnătura privată intitulat „Declarație” ), aplicând greșit

dispozițiile art. 1073, art. 1075 și art. 948 C. civ. și ignorând dispozițiile

art. 962 C. civ., a reținut că nu se poate pronunța o hotărâre care să țină loc

de act de vânzare–cumpărare, pentru că actul invocat este o promisiune

unilaterală de vânzare–cumpărare, iar terenul care face obiectul promisiunii nu

este determinat.

Deoarece la momentul încheierii

actului, 16august 1956, era în vigoare Decretul nr. 151 din 10 iunie 1950, care

pentru înstrăinarea terenurilor agricole impunea ca actul să fie întocmit în

formă autentică, indiferent de termenii folosiți de părți, prin actul sub

semnătura privată invocat de recurentă nu s-a născut obligația de „a da”,

constând în transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului.

De altfel, pârâta–reclamantă, prin

cererea reconvențională, a solicitat să se pronunțe o hotărâre care să țină loc

de act de vânzare–cumpărare pentru suprafața de teren revendicată de reclamant,

susținând că terenul a făcut obiectul convenției consemnată în înscrisul

intitulat „Declarație”.

Pentru pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act de vânzare–cumpărare, trebuie să existe o promisiune de

vânzare, prin care părțile să-și asume obligația de a face, promisiune care

trebuie să îndeplinească, în momentul încheierii ei, toate condițiile pentru

validitatea unei convenții, prevăzute de art. 948 C. civ.

În prezenta cauză, chiar dacă

înscrisul este semnat numai de promitentul vânzător și de martori, din

conținutul lui și atitudinea promitentului cumpărător, care a intrat în

stăpânirea terenului, rezultă că între părți s-a încheiat o promisiune

bilaterală de vânzare–cumpărare.

De altfel, instanța califică actul

ca „promisiune unilaterală de vânzare–cumpărare”, deși dacă este unilaterală,

promisiunea este numai de vânzare.

Dar chiar și în ipoteza promisiunii

unilaterale de vânzare, promitentul vânzător își asumă obligația de a vinde

bunul care face obiectul promisiunii.

Ceea ce caracterizează promisiunea

unilaterală de vânzare este faptul că beneficiarul, care nu se obligă să

cumpere, are dreptul de a opta, în sensul de a cumpăra sau nu. Cel îndreptățit

să opteze fiind beneficiarul, acesta sau succesorii lui au posibilitatea să

obțină executarea silită în natură a obligației de „a face”, asumată de

promitentul vânzător, pe calea acțiunii pentru pronunțarea unei hotărâri care

să țină loc de act de vânzare-cumpărare.

Raportat la conținutul înscrisului,

greșit s-a reținut prin hotărârea atacată și faptul că obiectul nu este determinat.

Art. 948 C. civ., care stabilește

condițiile esențiale pentru validitatea oricărei convenții, prevede că una din

condiții este obiectul determinat.

În sensul art. 962 C. civ., obiectul

contractului este obligația care se naște sau se stinge prin convenție, iar

obiectul obligației îl constituie prestația pe care creditorul o poate cere

debitorului, care în speță este de „a face”.

Înscrisul invocat de recurentă, care

privește suprafața de 0,40 ha teren, cuprinde suficiente elemente pentru

identificarea și stabilirea amplasamentului terenului care a făcut obiectul

promisiunii, pentru că este indicat locul unde se află „postața Scorus între

vecinii din jos T.P. și de o parte drumul comunal”. Pe baza acestor elemente,

expertul a stabilit că terenul revendicat de reclamant, situat în locul numit S.,

este același cu cel înscris în actul semnat de tatăl acestuia și că terenul din

locul S.F., primit de mama pârâtei ca zestre de la T.P., se învecinează cu

terenul care face obiectul procesului.

Prin urmare, fiind dovedit faptul că

autorul reclamantului–pârât și-a asumat obligația de „a face”, prin înscrisul

semnat de acesta, aflat la dosarul instanței de fond și că suprafața de teren

la care se referă obligația asumată este determinată, pe baza acestui înscris poate

fi pronunțată o hotărâre care să țină loc de act de vânzare–cumpărare, așa cum

s-a hotărât prin sentința instanței de fond.

Cu privire la cererile formulate de

pârâta–reclamantă, respinse prin sentința apelată și la respingerea cererii de

aderare la apel, recurenta nu dezvoltă critici care să facă posibilă încadrarea

în art. 304 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse,

potrivit art. 312 C. proc. civ., se va admite recursul și va fi modificată în

parte decizia atacată. Va fi respins apelul declarat de reclamantul T.M.

împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond și se vor menține restul

dispozițiilor deciziei, privitoare la respingerea cererii de aderare la apel

formulată de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

pârâta–reclamantă V.E., împotriva deciziei civile nr. 451/A din 23 martie 2004

a Curții de Apel Alba–Iulia, pe care o modifică în parte.

Respinge apelul declarat de

reclamantul T.M. împotriva sentinței civile nr. 526 din 23 septembrie 2003 a

Judecătoriei Arad.

Menține restul dispozițiilor

deciziei atacate.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 7 iulie 2005.