ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6062/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 526 din 23 septembrie 2003, Judecătoria Brad a respins acțiunea formulată de reclamantul–pârât T.M., în contradictoriu cu pârâta–reclamantă V.E. și s-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă V.E., în contradictoriu cu reclamantul pârât T.M. S-a constatat că prin actul sub semnătura privată, intitulat „Declarație”, încheiat la data de 16 august 1956, T.V.A., decedat la data de 28 decembrie 1991, a vândut tatălui pârâtei–reclamante, respectiv defunctului L.A., terenul situat în comuna Vălișoara, în locul numit F.S., înscris în C.F. 328 Dealu Mare, în suprafață de 3510 mp și suprafața reală de 4084 mp, cu prețul de 4800 lei.

S-a dispus, că hotărârea ține loc de act autentic de vânzare–cumpărare pentru terenul menționat, a fost anulat certificatul de moștenitor nr. 52 din 1 martie 2002 emis de B.N. P. Timișoara și a fost obligat reclamantul pârât să-i plătească pârâtei reclamante suma de 1.254.590 lei cheltuieli de judecată. S-a respins în rest cererea reconvențională. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul a formulat acțiune în revendicarea terenului deținut de pârâtă în punctul S., susținând că dreptul de proprietate asupra terenului a fost dobândit prin succesiune de la tatăl său, decedat la data de 28 decembrie 1991, iar pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat: să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare–cumpărare pentru terenul înscris în C.F.

Dealu Mare, nr. top1; să se înscrie în C.F. dreptul său de proprietate asupra terenului; să se anuleze certificatul de moștenitor nr. 52 din 1 martie 2002 privitor la acest teren. În subsidiar, a cerut să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, pe care îl folosește din anul 1956, prin uzucapiune. Retine instanța de fond, că prin certificatul de moștenitor nr. 52/2001, s-a constatat că masa succesorală rămasă la decesul defunctului T.A. se compune din imobilul înscris în C.F. Dealu Mare, nr. top1 F.S. și că moștenitor al defunctului este reclamantul, iar în baza acestui certificat reclamantul și-a înscris dreptul de proprietate asupra terenului în cartea funciară. Prin actul intitulat „Declarație”, care este un act de vânzare–cumpărare sub semnătura privată, încheiat la data de 16 august 1956, T.A.

a vândut cumnatului său L.A., tatăl pârâtei, terenul situat în satul Dealu Mare, în locul numit S., între vecinii T.P. și drumul comunal, cu prețul de 4800 lei, iar de la data încheierii actului terenul a fost folosit de părinții pârâtei și de pârâtă, după decesul acestora. Susținerea reclamantului că terenul care face obiectul actului intitulat „Declarație” este altul decât cel care face obiectul revendicării este neîntemeiată, pentru că în raportul de expertiză efectuat în cauză s-a constatat că cele două suprafețe se identifică, iar faptul înstrăinării terenului care face obiectul litigiului este dovedit și cu mențiunile din registrul agricol al comunei Vălișoara, unde tatăl pârâtei este înregistrat cu acest teren.

Împrejurarea că în anul 1972 T.A. nu avea posesia acestei suprafețe de teren rezultă din sentința civilă nr. 338/1972 a Judecătoriei Deva. Prin urmare, reclamantul nu a dobândit prin succesiune suprafața de teren care face obiectul procesului, deoarece tatăl acestuia, T.A., prin actul invocat de pârâtă, a consimțit la vânzarea terenului. Se mai reține că, întrucât pârâta nu a făcut dovada că este singura moștenitoare a defunctului său tată și nu a cerut să se stabilească masa succesorală rămasă la decesul acestuia, nu se poate transfera dreptul de proprietate numai în favoarea pârâtei și aceasta nu poate fi înscrisă ca proprietar în cartea funciară. Prin decizia civilă nr. 451/A/2004 din 23 martie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în tot hotărârea apelată și, judecând cauza în fond, a admis acțiunea formulată de reclamantul T.M., în contradictoriu cu pârâta V.E.

Pârâta a fost obligată să recunoască reclamantului dreptul de proprietate asupra terenului situat la punctul de hotar numit S., înscris în C.F. Dealu Mare, nr.top1 fânaț, în suprafața de 3510 mp, să se abțină pe viitor de la orice act de tulburare în posesie și să lase terenul în deplină proprietate a reclamantului. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă V.E. , în contradictoriu cu reclamantul –pârât T.M. A fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de pârâta V.E. Instanța de apel a reținut că pentru darea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, antecontractul invocat trebuie să îndeplinească elementele convenției, prevăzute de art. 948 C. civ., între care și obiectul determinat.

Or, convenția invocată de pârâtă, în realitate este o promisiune unilaterală de vânzare–cumpărare, pentru că actul sub semnătură privată nu este semnat de cumpărător, (antecesorul pârâtei-reclamante),iar obiectul nu este determinat cu date de carte funciară și cu toate vecinătățile, fiind specificată numai partea de hotar S., în care tatăl pârâtei avea mai multe terenuri. Se mai reține, că autorul pârâtei reclamante figura înscris în registrul agricol cu teren în partea de hotar S.F., teren identificat de expert, situație care face plauzibilă susținerea reclamantului pârât că acest teren a făcut obiectul pretinsei convenții.

Reține instanța de apel, că nu sunt îndeplinite nici condițiile dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, în raport cu dispozițiile art. 27 și art. 28 din Decretul–lege nr. 115/1938 și că cererea de aderare la apel, prin care s-a solicitat autorizarea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei asupra terenului, nu este întemeiată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta–reclamantă V.E. care, invocând art. 304 pct. 7și 9 C. proc. civ., cere să se mențină hotărârea pronunțată de instanța de fond, formulând, în esență, următoarele critici. - Soluția pronunțată prin hotărârea atacată se întemeiază pe „considerațiuni aparent contradictorii, fără legătură cu pricina” - Deși reține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 948 C. civ., instanța de apel nu arată ce condiții nu sunt îndeplinite.

- Greșit a fost calificat actul invocat de pârâtă ca o promisiune unilaterală de vânzare–cumpărare. Acest act , încheiat în prezența a doi martori, confirmă vânzarea, așa cum rezultă din alin. (3), unde se precizează „ vând pentru totdeauna”. În aliniatul ultim se arată că declarația va servi cumpărătorului ca un act justificativ de cumpărare, iar faptul că actul nu a fost semnat de cumpărător, nu este de natură să înlăture efectele sale. - Greșit reține instanța de apel că terenul nu este determinat, deși în act se precizează „vecinii de jos”, care sunt T.P. și drumul comunal. Aceste repere au fost avute în vedere de expert când a identificat terenul, iar împrejurările reținute de instanță se bazează numai pe susținerile reclamantului.

Mai arată recurenta, că „a declarat terenul în registrul agricol din anul 1956”, că de atunci îl stăpânește public și netulburată de nimeni, iar în dosarul menționat de intimat s-a stabilit că terenul era folosit de T.N. și L.S., care posedau acte de înstrăinare sub semnătură privată. Se susține că, raportat la aceste împrejurări și soluția anulării certificatului de moștenitor este legală și că cererile prin care s-a solicitat „să se constate prescrierea dreptului de proprietate și autorizarea înscrierii în cartea funciară” greșit au fost respinse. Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente.

Hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină soluția pronunțată, motive care nu sunt contradictorii sau străine de natura pricinii, așa cum susține recurenta, însă instanța de apel, schimbând înțelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății (actul sub semnătura privată intitulat „Declarație” ), aplicând greșit dispozițiile art. 1073, art. 1075 și art. 948 C. civ. și ignorând dispozițiile art. 962 C. civ., a reținut că nu se poate pronunța o hotărâre care să țină loc de act de vânzare–cumpărare, pentru că actul invocat este o promisiune unilaterală de vânzare–cumpărare, iar terenul care face obiectul promisiunii nu este determinat.

Deoarece la momentul încheierii actului, 16august 1956, era în vigoare Decretul nr. 151 din 10 iunie 1950, care pentru înstrăinarea terenurilor agricole impunea ca actul să fie întocmit în formă autentică, indiferent de termenii folosiți de părți, prin actul sub semnătura privată invocat de recurentă nu s-a născut obligația de „a da”, constând în transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului. De altfel, pârâta–reclamantă, prin cererea reconvențională, a solicitat să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare–cumpărare pentru suprafața de teren revendicată de reclamant, susținând că terenul a făcut obiectul convenției consemnată în înscrisul intitulat „Declarație”.

Pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare–cumpărare, trebuie să existe o promisiune de vânzare, prin care părțile să-și asume obligația de a face, promisiune care trebuie să îndeplinească, în momentul încheierii ei, toate condițiile pentru validitatea unei convenții, prevăzute de art. 948 C. civ. În prezenta cauză, chiar dacă înscrisul este semnat numai de promitentul vânzător și de martori, din conținutul lui și atitudinea promitentului cumpărător, care a intrat în stăpânirea terenului, rezultă că între părți s-a încheiat o promisiune bilaterală de vânzare–cumpărare. De altfel, instanța califică actul ca „promisiune unilaterală de vânzare–cumpărare”, deși dacă este unilaterală, promisiunea este numai de vânzare.

Dar chiar și în ipoteza promisiunii unilaterale de vânzare, promitentul vânzător își asumă obligația de a vinde bunul care face obiectul promisiunii. Ceea ce caracterizează promisiunea unilaterală de vânzare este faptul că beneficiarul, care nu se obligă să cumpere, are dreptul de a opta, în sensul de a cumpăra sau nu. Cel îndreptățit să opteze fiind beneficiarul, acesta sau succesorii lui au posibilitatea să obțină executarea silită în natură a obligației de „a face”, asumată de promitentul vânzător, pe calea acțiunii pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare. Raportat la conținutul înscrisului, greșit s-a reținut prin hotărârea atacată și faptul că obiectul nu este determinat.

Art. 948 C. civ., care stabilește condițiile esențiale pentru validitatea oricărei convenții, prevede că una din condiții este obiectul determinat. În sensul art. 962 C. civ., obiectul contractului este obligația care se naște sau se stinge prin convenție, iar obiectul obligației îl constituie prestația pe care creditorul o poate cere debitorului, care în speță este de „a face”. Înscrisul invocat de recurentă, care privește suprafața de 0,40 ha teren, cuprinde suficiente elemente pentru identificarea și stabilirea amplasamentului terenului care a făcut obiectul promisiunii, pentru că este indicat locul unde se află „postața Scorus între vecinii din jos T.P. și de o parte drumul comunal”.

Pe baza acestor elemente, expertul a stabilit că terenul revendicat de reclamant, situat în locul numit S., este același cu cel înscris în actul semnat de tatăl acestuia și că terenul din locul S.F., primit de mama pârâtei ca zestre de la T.P., se învecinează cu terenul care face obiectul procesului. Prin urmare, fiind dovedit faptul că autorul reclamantului–pârât și-a asumat obligația de „a face”, prin înscrisul semnat de acesta, aflat la dosarul instanței de fond și că suprafața de teren la care se referă obligația asumată este determinată, pe baza acestui înscris poate fi pronunțată o hotărâre care să țină loc de act de vânzare–cumpărare, așa cum s-a hotărât prin sentința instanței de fond.

Cu privire la cererile formulate de pârâta–reclamantă, respinse prin sentința apelată și la respingerea cererii de aderare la apel, recurenta nu dezvoltă critici care să facă posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, potrivit art. 312 C. proc. civ., se va admite recursul și va fi modificată în parte decizia atacată. Va fi respins apelul declarat de reclamantul T.M. împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond și se vor menține restul dispozițiilor deciziei, privitoare la respingerea cererii de aderare la apel formulată de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta–reclamantă V.E., împotriva deciziei civile nr. 451/A din 23 martie 2004 a Curții de Apel Alba–Iulia, pe care o modifică în parte. Respinge apelul declarat de reclamantul T.M. împotriva sentinței civile nr. 526 din 23 septembrie 2003 a Judecătoriei Arad. Menține restul dispozițiilor deciziei atacate. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 7 iulie 2005.