ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1120/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea civilă din 12 februarie 2001 introdusă la Tribunalul Dolj, reclamanta V.A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, uzina E. Craiova, Consiliul Local al municipiului Craiova și D.G.F.P. Dolj cerând a fi obligate la plata contravalorii terenului în suprafață de 720 mp situat în Craiova, expropriat fără despăgubiri prin Decretul nr. 1650/1945. În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 41 alin. (2) din Constituție, art. 481 C. civ. și ale Legii nr. 33/1994.

Tribunalul Dolj, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 173 din 16 mai 2002, prin care a respins acțiunea „privind restituirea în natură a imobilului”, motivând că terenul nu poate fi restituit în natură, deși este liber de construcții, întrucât face parte din patrimoniul pârâtei SC E. Craiova în urma exproprierii, iar reclamanta este îndreptățită numai la măsuri reparatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001. Reclamanta a declarat apel, pe calea căruia a susținut că prima instanță a încălcat prevederile Legii nr. 10/2001 prin aceea că, deși a constatat că terenul a fost expropriat și este liber de construcții, a refuzat restituirea lui în natură, deținătoarea SC E. Craiova nefăcând parte din categoria unităților deținătoare exceptate de la obligația restituirii în natură.

Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a pronunțat decizia nr. 138 din 20 septembrie 2002, prin care, constatând că este necesară o expertiză tehnică pentru evaluarea terenului și pentru a se stabili dacă acesta este sau nu liber de construcții ori alte utilități, a admis apelul, a anulat sentința primei instanțe și a fixat termen pentru evocarea fondului. Aceeași instanță a pronunțat apoi decizia nr. 434 din 8 decembrie 2003, prin care a admis acțiunea introdusă de reclamanta V.A. împotriva pârâților D.G.F.P. Dolj, Consiliul Local Craiova și SC E. S.A. Craiova și a dispus restituirea în natură de către ultima pârâtă a terenului în suprafață de 720 mp situat în Craiova în afara incintei pârâtei obligate, astfel cum a fost delimitat în raportul de expertiză.

În considerentele deciziei de mai sus se arată ca situație de fapt că reclamanta a fost proprietara terenului, care a fost expropriat prin Decretul nr. 1650/1945 în scopul construirii uzinei E., fără plata de despăgubiri, că terenul a fost inclus în suprafața totală de 687.047 mp pentru care Ministerul Industriei și Comerțului a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate al SC E. SA, că același teren este amplasat dincolo de aleea betonată a fabricii de aparataj, nu este îngrădit, nu este afectat de construcții sau utilități, o porțiune din teren este betonată și folosită ocazional pentru parcare, iar pe altă porțiune au fost construite ateliere de către diverși particulari.

În raport cu această stare de fapt, instanța de apel a constatat aplicabile dispozițiile art.7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, reținând că reclamanta a notificat pe pârâta deținătoare în luna ianuarie 2002, iar aceasta nu a emis în termen legal decizie sau dispoziție motivată, a rezolvat pricina în fond în modul arătat. Decizia descrisă a fost atacată cu recurs de către SC E. S.A., susținând ca prim motiv de casare faptul că reclamanta a cerut inițial despăgubiri civile pentru terenul expropriat, după care a modificat cererea în acțiune în revendicare aparținând dreptului comun, iar instanța de apel, din oficiu și fără a pune în discuția părților, a calificat cererea ca aparținând Legii nr. 10/2001 și a judecat-o prin aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, deși nu era competentă material față de dispozițiile art. 23 alin. (8) din Legea nr. 10/2001.

În continuare, recurenta a criticat modul și mijloacele prin care instanța de apel a stabilit situația de fapt, încadrând întreaga dezvoltare a recursului în cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 4, 5, 7 și 9 C. proc. civ. Calea de atac a recursului a fost exercitată și de către D.G.F.P. Dolj în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, solicitând-pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., casarea deciziei atacate și respingerea acțiunii introdusă de reclamantă. Acest recurs va fi privit ca fiind exercitat de către Statul Român prin reprezentantul Ministerul Finanțelor Publice al cărui delegat este D.G.F.P. Dolj, și va fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., întrucât este lipsit de interes, fiind îndreptat împotriva unei hotărâri prin care nu s-a stabilit nici o obligație în sarcina Statului Român, singura obligație fiind instituită numai pe seama SC E. SA În schimb, recursul declarat de SC E. SA este întemeiat pentru cele ce succed. Așa cum s-a mai arătat, prin cererea inițială adresată justiției la data de 12 februarie 2001, reclamanta a cerut plata de despăgubiri în contra unui teren expropriat, invocând însă în drept concomitent prevederile art. 481 C. civ. specifice acțiunii civile în revendicare aparținând dreptului comun și Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care, prin art. 35 reglementează posibilitatea foștilor proprietari expropriați de a cere retrocedarea în anumite condiții a bunurilor imobile expropriate.

Tribunalul Dolj, investit cu soluționarea cererii, a stabilit încă la primul termen de judecată din 9 martie 2001, fără a pune în discuția părților și în condiții de lipsă de procedură cu pârâta SC E. SA, că reclamanta a introdus o acțiune în revendicare, păstrând această calificare pe durata procesului. În ședința publică de la 16 mai 2002 a primei instanțe mandatarul reclamantei, în lipsa pârâtei SC E. SA, a depus concluzii scrise prin care, susținând că terenul nu are utilitate publică, a cerut restituirea în natură în temeiul Legii nr. 10/2001. Instanța de apel, care a anulat sentința primei instanțe și a păstrat cauza pentru evocarea fondului, avea obligația de a caracteriza cererea dedusă judecății sale, fără a se orienta după sensul literal sau juridic al termenilor folosiți, ci după cel pe care reclamantul a înțeles să-l atribuie acelor termeni, după natura dreptului și scopul urmărit prin exercitarea acțiunii în justiție.

Astfel, în raport cu data introducerii acțiunii, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel trebuia să constate că nu avea posibilitatea de a soluționa asemenea cerere prin aplicarea prevederilor unui act normativ intrat ulterior în vigoare și să califice, iar apoi să judece acțiunea prin prisma prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994. De asemenea, aceeași instanță avea obligația de a examina concluziile scrise din 16 mai 2002 în funcție de dispozițiile art. 132 C. proc. civ., stabilind dacă prin acestea a modificat sau nu în mod legal cererea inițială.

În ipoteza în care ar fi hotărât că, în modalitatea arătată, reclamanta a modificat acțiunea inițială într-o cerere adresată direct justiției, prin care solicită restituirea în natură a terenului expropriat în temeiul Legii nr. 10/2001, ca urmare a faptului că unitatea deținătoare nu a emis decizie sau dispoziție motivată, încălcând astfel obligația prevăzută prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la acea dată, instanța de apel era datoare să cerceteze dacă reclamanta a notificat sau nu unitatea deținătoare potrivit art. 21 din aceeași lege.

Numai constatând că este incidentă în cauză Legea nr. 10/2001 instanța de apel putea evoca fondul pricinii prin aplicarea prevederilor art. 11 din lege, text special și exclusiv în materia imobilelor expropriate, nicidecum, cum greșit a procedat, prin aplicarea art. 7 alin. (1). În fine, nu este de neobservat că instanța de apel a acceptat susținerea reclamantei că terenul a fost expropriat, fără a se preocupa să dispună și administrarea de dovezi în acest sens. În aceste condiții se impune admiterea recursului analizat, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, care se va conforma celor mai sus arătate, cercetând celelalte critici din recurs ca susțineri de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de SC E. SA împotriva deciziei nr. 434 din 8 decembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova. Respinge recursul declarat împotriva aceleiași decizii de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2 februarie 2006.