ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3394/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 9 decembrie 2004, reclamantul P.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Casa Județeană de Pensii Caraș Severin, anularea hotărârii nr. 327 din 23

octombrie 2004, prin care pârâta i-a respins cererea pentru recunoașterea

calității de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a susținut că, deși a probat cu acte, că s-a refugiat împreună cu

mama sa, din localitatea de domiciliu, comuna Poieni, județul Cluj, în satul

Răchițele, comuna Mărgău, județul Cluj, pârâta, în mod nelegal, i-a respins

cererea.

Curtea de Apel Timișoara,

secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 14

din 17 ianuarie 2004, a admis acțiunea, a dispus anularea actului administrativ

atacat și obligarea pârâtei să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască

reclamantului, calitatea de refugiat și să-i acorde drepturile prevăzute de

art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, modificată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut că reclamantul a probat că mama sa, împreună cu el,

a fost nevoită să părăsească localitatea de domiciliu, în perioada iunie 1942 -

noiembrie 1944 și că a suferit prejudicii în urma refugierii forțate, motiv

pentru care excluderea sa de la beneficiul acordat de lege, refugiaților, este

nelegală.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în termen, pârâta Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin,

susținând, în esență, că instanța a apreciat eronat probele dosarului și a

aplicat greșit legea.

În acest sens, a susținut că

reclamantul a prezentat în susținerea cererii sale, doar declarațiile

martorilor, fără a depune alte diligențe pentru obținerea dovezilor prevăzute

de lege.

Examinând hotărârea atacată,

în raport cu motivele de casare invocate, cu actele dosarului și cu normele

legale incidente cauzei, se constată că recursul este nefondat.

Potrivit prevederilor art. 1

lit. c) din Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile O.G. nr. 105/1999,

persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere

de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții

din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.

Prin persoană care a fost strămutată

în altă localitate, în sensul art. 2 din Normele aprobate prin H.G. nr.

127/2002, pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, se înțelege persoana care a fost

mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate,

din motive etnice. În această categorie se includ și persoanele care au fost

expulzate, s-au refugiat, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de

populație, care urmare a unui tratat bilateral.

Dovada încadrării în

situațiile prevăzute în O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea

nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din

H.G. nr. 127/2002, cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în

lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori.

În cauză, din declarațiile

autentice ale martorilor P.A. și A.P., rezultă că reclamantul, împreună cu mama

sa, P.I., au fost nevoiți ca în luna iunie a anului 1942 să părăsească

localitatea de domiciliu, satul Bologa, comuna Poieni, județul Cluj, ocupat de

autoritățile hortyste și să se refugieze în satul Răchițele, comuna Mărgău,

județul Cluj.

Cât privește motivul

refugiului, acesta trebuie apreciat în raport cu realitățile istorice ale

momentului, fiind de notorietate persecuțiile etnice exercitate asupra

populației române, de către regimul instaurat după 6 septembrie 1940, urmare a

Dictatului de la Viena.

Așadar, părăsirea

localității de domiciliu este o realitate, fiind dovedită în cauză, iar natura

etnică a persecuției în situația dată nu poate fi negată.

În consecință, față de cele

ce preced, se constată că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică,

iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr.

14 din 17 ianuarie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 mai 2005.