ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3090/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 13391 din 28

octombrie 2003 a secției a VI-a comerciale a Tribunalului București s-a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta C.G.M.B. – A.F.I.

împotriva pârâtei SC A. SA, cu motivarea că „prin încheierea din 22 aprilie

1999 instanța a admis excepția prescripției parțiale pentru pretențiile

aferente anilor 1998 – 1999” și că prin sentința civilă nr. 5026/1998 s-a

dispus rezilierea contractului de închiriere și evacuarea pârâtei.

Împotriva sentinței comerciale nr. 13391/2003

a declarat apel, în termen și legal timbrat, reclamanta susținând, în esență,

că „sentința prin care s-a pronunțat rezilierea contractului de închiriere nr. 3096/73

a fost dată la 20 noiembrie 1998 și a devenit definitivă prin decizia nr. 613

din 17 martie 1999 a Curții de Apel București. Această decizie a fost atacată

cu recurs de reclamantă și în consecință prin decizia civilă nr. 6180 din 24

octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție s-a dispus respingerea recursului,

astfel încât hotărârea instanței de fond a devenit definitivă și irevocabilă la

data pronunțării deciziei Curții Supreme de Justiție.

Astfel fiind, apelanta apreciază că „dreptul

de creanță aferent locațiunii s-a născut, succesiv, la data trecerii fiecărei

luni din intervalul iulie 1999 – iulie 2002 atunci când rezilierea contractului

nr. 3096/1973 nu dobândise autoritate deplină de lucru judecat”, deci, în mod

nelegal, instanța de fond a admis excepția prescripției parțiale pentru

pretențiile aferente anilor 1998 – 1999.

Prin decizia comercială nr. 112 din

29 martie 2004, Curtea de Apel București a respins apelul reclamantului ca

nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen, C.G.M.B. – A.F.I. solicitând admiterea lui și modificarea

deciziei atacate în sensul admiterii apelului și admiterii pretențiilor sale

astfel cum au fost solicitate prin cererea introductivă.

În motivarea recursului său,

întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta

critică decizia atacată susținând că în motivarea ei nu se arată considerentele

pentru care au fost înlăturate criticile formulate prin motivele de apel,

acestea fiind „expediate” printr-o formulare lapidară.

Se susține, de asemenea, că nici

criticile referitoare la întemeierea în drept a cererii introductive nu au fost

respinse motivat ci s-au preluat servil aceleași argumente din sentința

atacată.

Ca un alt motiv de recurs se invocă

aplicarea greșită a legii deoarece nu se ține seama de existența raporturilor

locative convenționale la data nașterii dreptului material pentru perceperea

chiriei.

Examinând recursul prin prisma

motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Cu privire la primele două motive

arătate este de menționat că decizia atacată, chiar dacă rezumativ, răspunde

criticilor formulate prin motivele de apel de reclamantă, făcând trimitere la

încheierea din 22 aprilie 2004 și la sentința instanței de fond și arătând

motivul pentru care reclamanta nu mai poate solicita plata chiriei de la

pârâtă, așa cum a precizat în petitul acțiunii introductive. Ca atare nu se

poate susține, în pofida caracterului succint al motivării, că decizia atacată

nu conține motivele pe care se sprijină.

În cel de al treilea motiv de

recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta, deși

invocă aplicarea greșită a legii, nu indică norma sau normele legale care au

fost aplicate greșit de către instanța de apel. Recurenta susține că nu se

reziliase definitiv și irevocabil contractul de închiriere nr. 3096 din 1

aprilie 1973 și că decizia atacată nu ține seama de existența raporturilor

locative convenționale la data nașterii dreptului material pentru perceperea

chiriei.

Nici acest motiv nu este întemeiat

întrucât în mod corect instanța de apel a reținut că prin hotărârile

judecătorești nr. 5026 din 20 noiembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 4

București și nr. 613 din 17 martie 1999 a Curții de Apel București rezilierea

contractului de închiriere dintre părți a fost dispusă cu caracter definitiv.

În aceste condiții și după această reziliere reclamanta nu mai putea solicita

pârâtei plata chiriei în baza art. 969, 1073, 1429 și 1439 C. civ., cum a

făcut-o prin acțiune ci, eventual, daune pentru lipsa de folosință a spațiului

comercial.

Față de cele de mai sus, Înalta

Curte urmează ca în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta A.F.I. București împotriva deciziei nr. 112 din 29

martie 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 25 mai 2005.