ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3090/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 13391 din 28 octombrie 2003 a secției a VI-a comerciale a Tribunalului București s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta C.G.M.B. – A.F.I. împotriva pârâtei SC A. SA, cu motivarea că „prin încheierea din 22 aprilie 1999 instanța a admis excepția prescripției parțiale pentru pretențiile aferente anilor 1998 – 1999” și că prin sentința civilă nr. 5026/1998 s-a dispus rezilierea contractului de închiriere și evacuarea pârâtei. Împotriva sentinței comerciale nr. 13391/2003 a declarat apel, în termen și legal timbrat, reclamanta susținând, în esență, că „sentința prin care s-a pronunțat rezilierea contractului de închiriere nr. 3096/73 a fost dată la 20 noiembrie 1998 și a devenit definitivă prin decizia nr. 613 din 17 martie 1999 a Curții de Apel București.

Această decizie a fost atacată cu recurs de reclamantă și în consecință prin decizia civilă nr. 6180 din 24 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție s-a dispus respingerea recursului, astfel încât hotărârea instanței de fond a devenit definitivă și irevocabilă la data pronunțării deciziei Curții Supreme de Justiție. Astfel fiind, apelanta apreciază că „dreptul de creanță aferent locațiunii s-a născut, succesiv, la data trecerii fiecărei luni din intervalul iulie 1999 – iulie 2002 atunci când rezilierea contractului nr. 3096/1973 nu dobândise autoritate deplină de lucru judecat”, deci, în mod nelegal, instanța de fond a admis excepția prescripției parțiale pentru pretențiile aferente anilor 1998 – 1999. Prin decizia comercială nr. 112 din 29 martie 2004, Curtea de Apel București a respins apelul reclamantului ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, C.G.M.B. – A.F.I. solicitând admiterea lui și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și admiterii pretențiilor sale astfel cum au fost solicitate prin cererea introductivă. În motivarea recursului său, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta critică decizia atacată susținând că în motivarea ei nu se arată considerentele pentru care au fost înlăturate criticile formulate prin motivele de apel, acestea fiind „expediate” printr-o formulare lapidară. Se susține, de asemenea, că nici criticile referitoare la întemeierea în drept a cererii introductive nu au fost respinse motivat ci s-au preluat servil aceleași argumente din sentința atacată.

Ca un alt motiv de recurs se invocă aplicarea greșită a legii deoarece nu se ține seama de existența raporturilor locative convenționale la data nașterii dreptului material pentru perceperea chiriei. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Cu privire la primele două motive arătate este de menționat că decizia atacată, chiar dacă rezumativ, răspunde criticilor formulate prin motivele de apel de reclamantă, făcând trimitere la încheierea din 22 aprilie 2004 și la sentința instanței de fond și arătând motivul pentru care reclamanta nu mai poate solicita plata chiriei de la pârâtă, așa cum a precizat în petitul acțiunii introductive. Ca atare nu se poate susține, în pofida caracterului succint al motivării, că decizia atacată nu conține motivele pe care se sprijină.

În cel de al treilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta, deși invocă aplicarea greșită a legii, nu indică norma sau normele legale care au fost aplicate greșit de către instanța de apel. Recurenta susține că nu se reziliase definitiv și irevocabil contractul de închiriere nr. 3096 din 1 aprilie 1973 și că decizia atacată nu ține seama de existența raporturilor locative convenționale la data nașterii dreptului material pentru perceperea chiriei. Nici acest motiv nu este întemeiat întrucât în mod corect instanța de apel a reținut că prin hotărârile judecătorești nr. 5026 din 20 noiembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 4 București și nr. 613 din 17 martie 1999 a Curții de Apel București rezilierea contractului de închiriere dintre părți a fost dispusă cu caracter definitiv.

În aceste condiții și după această reziliere reclamanta nu mai putea solicita pârâtei plata chiriei în baza art. 969, 1073, 1429 și 1439 C. civ., cum a făcut-o prin acțiune ci, eventual, daune pentru lipsa de folosință a spațiului comercial. Față de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.F.I. București împotriva deciziei nr. 112 din 29 martie 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 25 mai 2005.