ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 989/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 15 martie 2001 reclamanta P.M.B. solicită instanței, ca în contradictoriu cu pârâta SC R.I. SRL, să oblige pârâta la plata sumei de 3.813,76 dolari S.U.A. (echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății) reprezentând chiria restantă în valoare de 2.410 dolari S.U.A. și penalități de întârziere în valoare de 1.403,76 dolari S.U.A. și să dispună evacuarea pârâtei din spațiul utilizat situat în str. Blănari.

Prin sentința civilă nr. 2584 din 2 aprilie 2001, Tribunalul București, secția comercială respinge acțiunea reclamantei ca nefondată, stabilind că între părți nu s-a încheiat contract de închiriere având ca obiect închirierea spațiului în cauză și că nu există nici o convenție încheiată între părți cu privire la obligația pârâtei de a achita chirie într-un anumit cuantum lunar sau penalități de întârziere de 0,2 % din debitul principal pe fiecare zi de întârziere.

Prin decizia civilă nr. 1346 din 15 octombrie 2001, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, reținând că între părți, cum recunoaște și apelanta, nu s-a încheiat în formă scrisă un contract de închiriere cu privire la spațiul în cauză, ca fișa de calcul întocmită de apelantă și nesemnată de intimată nu îi poate fi opusă acesteia și că, în absența unei clauze penale contractuale, nu se pot acorda penalități de întârziere, iar apelanta nu a reușit să probeze realizarea acordului de voință între părți cu privire la încheierea și derularea contractului de locațiune.

Prin decizia nr. 2031 din 2 aprilie 2003 Curtea Supremă de Justiție, secția comercială admite recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 1346 din 15 octombrie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând, pentru a decide astfel, că din actele dosarului rezultă că pârâta ocupă spațiul în litigiu și este de acord cu achitarea chiriei conform „fișei de calcul” a P.M.B. în conformitate cu prevederile legale, plătind-o chiar pentru o anumită perioadă și stabilind ca, la rejudecarea apelului, să se stabilească perioada pentru care se solicită chiria, dacă reclamanta apelantă înțelege să mai solicite penalități sau dobândă și dacă se impune evacuarea.

Prin decizia comercială nr. 314 din 22 iunie 2004 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, după rejudecare, respinge ca nefondat apelul reclamantei, reținând că din actele depuse de apelanta reclamantă nu se poate concluziona că pretențiile acesteia, precizate, la chirie și penalități au fost dovedite, nefăcându-se dovada nici a punerii efective la dispoziția intimatei a spațiului, apelanta, cu încălcarea prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., schimbându-și în apel obiectul pretențiilor sale în sensul că nu mai solicită chirie ci contravaloare lipsă de folosință. Împotriva deciziei mai sus menționate reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și 7 C. proc.

civ., admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată, cu cheltuieli de judecată. Recurenta critică decizia atacată pentru motive contradictorii sau străine de natura pricinii, apreciind că nu se poate reține că nu s-a făcut dovada predării spațiului către intimată câtă vreme din actele semnate de reprezentantul legal al acesteia și emanând de la aceasta se recunoaște dreptul de folosință asupra spațiului comercial în litigiu și că din înscrisurile administrate rezultă că intimata a dobândit dreptul de folosință asupra spațiului. Mai arată recurenta că, deși între părți nu a existat un contract de închiriere în formă scrisă, raporturile locative au fost stabilite pe baza fișei de calcul, în temeiul D.P.G.

nr. 105/1998, că prin H.C.G.M.B. nr. 59/1997 s-a stabilit chiria și penalitățile de întârziere. Mai susține recurenta că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății schimbându-i natura și înțelesul neîndoielnic atunci când a calificat actualizarea pretențiilor ca fiind o schimbare a obiectului acestora. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului Curtea constată că recursul nu este fondat. În mod corect au stabilit instanțele de fond și de apel că între recurentă și intimată nu a existat nici un raport contractual. Prin adresa din data de 18 martie 1998 înregistrată de recurentă sub nr. 523, reprezentanta intimatei precizează că titularul contractului de închiriere pentru spațiul în litigiu este SC L. SA, cu care intimata avea un contract de asociere în participațiune în care era parte și SC A.I.

SRL (dosarul de apel nr. 1529/2001). Mai mult din contractul de asociere în participațiune încheiat de intimată cu SC A.I. SRL autentificat la 14 ianuarie 1997 depus la dosarul cauzei de către recurentă (dosarul de apel nr. 1529/2001) rezultă că spațiul în litigiu aparține SC L. SA fiind luat în exploatare de SC A.I. SRL din data de 14 februarie 1996, care era asociată cu SC L. SA (dosarul de apel nr. 1204/2003).

În sfârșit, recurenta recunoaște la termenul din 8 decembrie 2005 că se află în imposibilitate de a depune copia contractului de asociere cu intimata întrucât nu a fost găsit în evidențele sale, iar din adresa din 31 martie 2004 (emanând de la recurentă) rezultă că aceasta nu cunoaște modul în care a fost pus la dispoziția intimatei spațiul în litigiu, intimata solicitând la 7 mai 1997 (dosarul de apel nr. 1529/2001) să încheie o asociere cu recurenta pentru exploatarea spațiului în litigiu, solicitare la care recurenta nu a dat curs (dosarul de apel nr. 1529/2001).

Astfel fiind, se constată că urmând indicațiile instanței supreme, instanța de apel în rejudecare a stabilit corect că apelanta reclamantă nu a făcut dovada punerii efective la dispoziția intimatei a spațiului în litigiu, că pretențiile la chirie și penalități nu au fost dovedite, pronunțând o hotărâre legală și temeinică prin care a respins ca nefondat apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 2584 din 2 aprilie 2001 a Tribunalului București, prin care se respinsese acțiunea aceleiași reclamante, reținându-se întemeiat că aceasta nu a dovedit faptul că spațiul comercial în litigiu a fost închiriat pârâtei și că pârâta ar avea obligația de a achita reclamantei chirie și penalități de întârziere.

Cât privește cel de al doilea capăt de cerere privind dispunerea evacuării intimatei pârâte din spațiul în litigiu se reține că în mod corect instanțele de fond și de apel l-au respins în condițiile în care reclamanta nu a putut proba punerea acesteia la dispoziția pârâtei. Mai mult, conform certificatului O.N.R.C. nr. 3810 din 9 februarie 2004 (dosar de recurs nr. 9776/2004) rezultă că intimata a fost dizolvată din oficiu cu data de 20 noiembrie 2001 prin încheierea nr. 7777 din 19 noiembrie 2001, recurenta nedovedind că această încheiere ar fi fost atacată cu recurs și reformată. Cu această motivare suplimentară, cu aplicarea art. 312 C. proc. civ., Curtea urmează a respinge recursul promovat de recurentă ca nefondat, menținând decizia atacată ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta P.M.B. prin P.G., împotriva deciziei nr. 314 din 22 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 9 martie 2006.