ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 989/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 15 martie

2001 reclamanta P.M.B. solicită instanței, ca în contradictoriu cu pârâta SC R.I.

SRL, să oblige pârâta la plata sumei de 3.813,76 dolari S.U.A. (echivalent în

lei la cursul B.N.R. din ziua plății) reprezentând chiria restantă în valoare

de 2.410 dolari S.U.A. și penalități de întârziere în valoare de 1.403,76 dolari

S.U.A. și să dispună evacuarea pârâtei din spațiul utilizat situat în str. Blănari.

Prin sentința civilă nr. 2584 din 2

aprilie 2001, Tribunalul București, secția comercială respinge acțiunea

reclamantei ca nefondată, stabilind că între părți nu s-a încheiat contract de

închiriere având ca obiect închirierea spațiului în cauză și că nu există nici

o convenție încheiată între părți cu privire la obligația pârâtei de a achita

chirie într-un anumit cuantum lunar sau penalități de întârziere de 0,2 % din

debitul principal pe fiecare zi de întârziere.

Prin decizia civilă nr. 1346 din 15

octombrie 2001, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, respinge ca

nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de

instanța de fond, reținând că între părți, cum recunoaște și apelanta, nu s-a

încheiat în formă scrisă un contract de închiriere cu privire la spațiul în

cauză, ca fișa de calcul întocmită de apelantă și nesemnată de intimată nu îi

poate fi opusă acesteia și că, în absența unei clauze penale contractuale, nu

se pot acorda penalități de întârziere, iar apelanta nu a reușit să probeze

realizarea acordului de voință între părți cu privire la încheierea și

derularea contractului de locațiune.

Prin decizia nr. 2031 din 2 aprilie

2003 Curtea Supremă de Justiție, secția comercială admite recursul declarat de

reclamantă împotriva deciziei nr. 1346 din 15 octombrie 2001 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, casează decizia atacată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând, pentru a decide astfel, că din

actele dosarului rezultă că pârâta ocupă spațiul în litigiu și este de acord cu

achitarea chiriei conform „fișei de calcul” a P.M.B. în conformitate cu

prevederile legale, plătind-o chiar pentru o anumită perioadă și stabilind ca,

la rejudecarea apelului, să se stabilească perioada pentru care se solicită

chiria, dacă reclamanta apelantă înțelege să mai solicite penalități sau

dobândă și dacă se impune evacuarea.

Prin decizia comercială nr. 314 din

22 iunie 2004 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, după

rejudecare, respinge ca nefondat apelul reclamantei, reținând că din actele

depuse de apelanta reclamantă nu se poate concluziona că pretențiile acesteia,

precizate, la chirie și penalități au fost dovedite, nefăcându-se dovada nici a

punerii efective la dispoziția intimatei a spațiului, apelanta, cu încălcarea

prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., schimbându-și în apel obiectul

pretențiilor sale în sensul că nu mai solicită chirie ci contravaloare lipsă de

folosință.

Împotriva deciziei mai sus

menționate reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 7 C. proc. civ., admiterea acestuia,

modificarea în tot a deciziei recurate și, pe fond, admiterea acțiunii astfel

cum a fost formulată și precizată, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta critică decizia atacată

pentru motive contradictorii sau străine de natura pricinii, apreciind că nu se

poate reține că nu s-a făcut dovada predării spațiului către intimată câtă

vreme din actele semnate de reprezentantul legal al acesteia și emanând de la

aceasta se recunoaște dreptul de folosință asupra spațiului comercial în

litigiu și că din înscrisurile administrate rezultă că intimata a dobândit

dreptul de folosință asupra spațiului. Mai arată recurenta că, deși între părți

nu a existat un contract de închiriere în formă scrisă, raporturile locative au

fost stabilite pe baza fișei de calcul, în temeiul D.P.G. nr. 105/1998, că prin

H.C.G.M.B. nr. 59/1997 s-a stabilit chiria și penalitățile de întârziere.

Mai susține recurenta că instanța de

apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății schimbându-i natura și

înțelesul neîndoielnic atunci când a calificat actualizarea pretențiilor ca

fiind o schimbare a obiectului acestora.

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului Curtea constată că recursul nu este fondat.

În mod corect au stabilit instanțele

de fond și de apel că între recurentă și intimată nu a existat nici un raport

contractual.

Prin adresa din data de 18 martie

1998 înregistrată de recurentă sub nr. 523, reprezentanta intimatei precizează

că titularul contractului de închiriere pentru spațiul în litigiu este SC L.

SA, cu care intimata avea un contract de asociere în participațiune în care era

parte și SC A.I. SRL (dosarul de apel nr. 1529/2001). Mai mult din contractul

de asociere în participațiune încheiat de intimată cu SC A.I. SRL autentificat la

14 ianuarie 1997 depus la dosarul cauzei de către recurentă (dosarul de apel nr.

1529/2001) rezultă că spațiul în litigiu aparține SC L. SA fiind luat în

exploatare de SC A.I. SRL din data de 14 februarie 1996, care era asociată cu SC

L. SA (dosarul de apel nr. 1204/2003).

În sfârșit, recurenta recunoaște la

termenul din 8 decembrie 2005 că se află în imposibilitate de a depune copia

contractului de asociere cu intimata întrucât nu a fost găsit în evidențele

sale, iar din adresa din 31 martie 2004 (emanând de la recurentă) rezultă că

aceasta nu cunoaște modul în care a fost pus la dispoziția intimatei spațiul în

litigiu, intimata solicitând la 7 mai 1997 (dosarul de apel nr. 1529/2001) să

încheie o asociere cu recurenta pentru exploatarea spațiului în litigiu,

solicitare la care recurenta nu a dat curs (dosarul de apel nr. 1529/2001).

Astfel fiind, se constată că urmând

indicațiile instanței supreme, instanța de apel în rejudecare a stabilit corect

că apelanta reclamantă nu a făcut dovada punerii efective la dispoziția

intimatei a spațiului în litigiu, că pretențiile la chirie și penalități nu au

fost dovedite, pronunțând o hotărâre legală și temeinică prin care a respins ca

nefondat apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 2584 din 2 aprilie

2001 a Tribunalului București, prin care se respinsese acțiunea aceleiași

reclamante, reținându-se întemeiat că aceasta nu a dovedit faptul că spațiul

comercial în litigiu a fost închiriat pârâtei și că pârâta ar avea obligația de

a achita reclamantei chirie și penalități de întârziere.

Cât privește cel de al doilea capăt

de cerere privind dispunerea evacuării intimatei pârâte din spațiul în litigiu

se reține că în mod corect instanțele de fond și de apel l-au respins în

condițiile în care reclamanta nu a putut proba punerea acesteia la dispoziția

pârâtei. Mai mult, conform certificatului O.N.R.C. nr. 3810 din 9 februarie

2004 (dosar de recurs nr. 9776/2004) rezultă că intimata a fost dizolvată din

oficiu cu data de 20 noiembrie 2001 prin încheierea nr. 7777 din 19 noiembrie

2001, recurenta nedovedind că această încheiere ar fi fost atacată cu recurs și

reformată.

Cu această motivare suplimentară, cu

aplicarea art. 312 C. proc. civ., Curtea urmează a respinge recursul promovat

de recurentă ca nefondat, menținând decizia atacată ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta P.M.B. prin P.G., împotriva deciziei nr. 314 din 22 iunie 2004 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 9 martie 2006.