ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4991/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanta A.E.R. a chemat în judecată pe pârâta I.A.V., solicitând ca, în baza O.G. nr. 137/2000 să i se aplice acesteia o amendă contravențională și să se dispună restabilirea situației anterioare discriminării la care a fost supusă prin excluderea abuzivă din „Asociația de proprietari”, la mai multe adunări generale care au avut loc. De asemeni, reclamanta a mai solicitat „retragerea actului” prin care a fost încuviințată constituirea Asociației de proprietari, precum și obligarea pârâtei la plata unor daune morale în valoare de 2.001.000.000 lei.

Acțiunea reclamantei a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin sentința civilă nr. 280 din 17 martie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe considerentul că, potrivit art. 20 din O.G. nr. 137/2000, formularea acțiunii în justiție pentru despăgubiri este precedată, în mod obligatoriu, de existența unei discriminări care a fost sancționată contravențional de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. În cauză, această condiție nu a fost îndeplinită, astfel că acțiunea a fost considerată inadmisibilă. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 392/A din 4 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

S-a reținut că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a art. 2, art. 20 și art. 21 din O.G. nr. 137/2000 și a art. 109 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, în cazurile prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, ceea ce în cauză nu s-a realizat, acțiunea reclamantei fiind astfel inadmisibilă. La data de 26 septembrie 2003 s-a înregistrat, în termen legal, recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei instanței de apel. Reclamanta critică decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.

În esență, aceasta susține că i s-a încălcat dreptul la apărare prin respingerea cererii de amânare a cauzei pe care a depus-o pentru termenul din 4 septembrie 2003, că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină și că s-a omis examinarea și pronunțarea asupra cererii sale privind restabilirea situației anterioare discriminării. Deasemeni, reclamanta critică decizia instanței la apel, invocând că aceasta cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, că instanța a interpretat greșit actul juridic și că nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate. Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează. O primă mențiune care se impune a fi făcută în raport de motivele de recurs invocate este aceea că instanțele nu s-au pronunțat pe fondul cauzei, acțiunea fiind respinsă ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea unei proceduri prealabile obligatorii.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 19 și art. 21 alin. (1), (2) și (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Art. 19 cuprinde definiția contravenției care vizează atingerea adusă dreptului la demnitatea personală, iar art. 21 stabilește dreptul persoanei care se pretinde discriminată de a pretinde despăgubiri, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare. Aceste texte invocate de reclamantă trebuie însă coroborate cu cele cuprinse în art. 2 și art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, așa cum corect s-a reținut instanța de apel. Mai exact, art. 2 alin. (1) descrie conținutul noțiunii de „discriminare”, iar alin. (2) al aceluiași articol stabilește natura răspunderii pe care o atrage orice formă de discriminare, cu excepția situației când aceasta intră sub incidența legii penale; este vorba despre răspunderea contravențională.

Art. 20 alin. (3) din actul normativ aplicabil cauzei stabilește competența constatării și sancționării contravențiilor prevăzute la cap. II (între care se află și cea încriminată în art. 19 citat) în favoarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Cu alte cuvinte, persoana care se consideră discriminată într-una din formele prevăzute în actul normativ se adresează organismului menționat mai sus, care procedează corespunzător dispozițiilor Legii nr. 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare și, în măsura în care se constată și se aplică sancțiunea pentru comportamentul discriminator se naște posibilitatea de a uza de o acțiune de drept comun pentru a obține despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și de a obține restabilirea situației anterioare discriminării.

Potrivit art. 109 alin. (1) C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente, iar alin. (2) stabilește o condiție extrinsecă sesizării instanței, respectiv îndeplinirea unei proceduri prealabile, dar nu în toate cazurile, ci numai în acele cazuri în care legea prevede obligativitatea parcurgerii acestei proceduri, fără a fi vorba însă de o jurisdicție specială administrativă. Această condiționare nu reprezintă o încălcare a art. 21 alin. (4) din Constituție, republicată, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin decizia nr. 409 din 12 octombrie 2004. În speță, persoana care se consideră discriminată are, deci, obligația parcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art. 20 alin. (3) din O.G.

nr. 137/2000, materializată în constatarea și, eventual, sancționarea comportamentului pretins discriminator, după care se poate adresa instanței de drept comun în temeiul art. 21 alin. (1) din același act normativ. Neprocedând în acest mod, reclamanta a formulat o acțiune inadmisibilă, corect respinsă. Sub acest aspect, decizia instanței de apel este legală și temeinică, iar criticile din recurs privind lipsa motivării deciziei instanței de apel, pe fond, precum și existența unor motive contradictorii, străine de natura pricinii, aplicarea greșită a legii și nepronunțarea asupra unor dovezi administrate sunt nefondate. Legat de încălcarea dreptului său la apărare, critica recurentei este, de asemeni, nefondată.

Instanța de apel a respins justificat a doua cerere de amânare a judecății cauzei, după ce, la termenul anterior acceptase o cerere similară pentru primirea întâmpinării pârâtei și pregătirea apărării. Pentru toate considerentele expuse mai sus urmează a se respinge recursul ca nefondat, nefiind incident nici unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. [art. 312 alin. (1) C. proc. civ.].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.E.R. împotriva deciziei nr. 392A din 4 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2005.