ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4991/2005

Asupra recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă,

reclamanta A.E.R. a chemat în judecată pe pârâta I.A.V., solicitând ca, în baza

O.G. nr. 137/2000 să i se aplice acesteia o amendă contravențională și să se

dispună restabilirea situației anterioare discriminării la care a fost supusă

prin excluderea abuzivă din „Asociația de proprietari”, la mai multe adunări

generale care au avut loc.

De

asemeni, reclamanta a mai solicitat „retragerea actului” prin care a fost

încuviințată constituirea Asociației de proprietari, precum și obligarea

pârâtei la plata unor daune morale în valoare de 2.001.000.000 lei.

Acțiunea

reclamantei a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin sentința civilă nr. 280 din

17 martie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe

considerentul că, potrivit art. 20 din O.G. nr. 137/2000, formularea acțiunii

în justiție pentru despăgubiri este precedată, în mod obligatoriu, de existența

unei discriminări care a fost sancționată contravențional de către Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării.

În

cauză, această condiție nu a fost îndeplinită, astfel că acțiunea a fost

considerată inadmisibilă.

Apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins, ca nefondat, prin

decizia nr. 392/A din 4 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă.

S-a

reținut că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a art. 2, art. 20 și

art. 21 din O.G. nr. 137/2000 și a art. 109 alin. (2) C. proc. civ., potrivit

cărora, în cazurile prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate

face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, ceea ce în cauză nu s-a

realizat, acțiunea reclamantei fiind astfel inadmisibilă.

La

data de 26 septembrie 2003 s-a înregistrat, în termen legal, recursul declarat

de reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.

Reclamanta

critică decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5,

6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.

În

esență, aceasta susține că i s-a încălcat dreptul la apărare prin respingerea

cererii de amânare a cauzei pe care a depus-o pentru termenul din 4 septembrie

2003, că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină și

că s-a omis examinarea și pronunțarea asupra cererii sale privind restabilirea

situației anterioare discriminării.

Deasemeni,

reclamanta critică decizia instanței la apel, invocând că aceasta cuprinde

motive contradictorii și străine de natura cauzei, că instanța a interpretat

greșit actul juridic și că nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate.

Recursul

este nefondat pentru considerentele ce urmează.

O

primă mențiune care se impune a fi făcută în raport de motivele de recurs

invocate este aceea că instanțele nu s-au pronunțat pe fondul cauzei, acțiunea

fiind respinsă ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea unei proceduri prealabile

obligatorii.

Reclamanta

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 19 și art. 21 alin. (1), (2) și

(3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor

de discriminare.

Art.

19 cuprinde definiția contravenției care vizează atingerea adusă dreptului la

demnitatea personală, iar art. 21 stabilește dreptul persoanei care se pretinde

discriminată de a pretinde despăgubiri, precum și restabilirea situației

anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare.

Aceste

texte invocate de reclamantă trebuie însă coroborate cu cele cuprinse în art. 2

și art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, așa cum corect s-a reținut instanța

de apel.

Mai

exact, art. 2 alin. (1) descrie conținutul noțiunii de „discriminare”, iar

alin. (2) al aceluiași articol stabilește natura răspunderii pe care o atrage

orice formă de discriminare, cu excepția situației când aceasta intră sub

incidența legii penale; este vorba despre răspunderea contravențională.

Art.

20 alin. (3) din actul normativ aplicabil cauzei stabilește competența

constatării și sancționării contravențiilor prevăzute la cap. II (între care se

află și cea încriminată în art. 19 citat) în favoarea Consiliului Național

pentru Combaterea Discriminării. Cu alte cuvinte, persoana care se consideră

discriminată într-una din formele prevăzute în actul normativ se adresează

organismului menționat mai sus, care procedează corespunzător dispozițiilor

Legii nr. 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, cu

modificările și completările ulterioare și, în măsura în care se constată și se

aplică sancțiunea pentru comportamentul discriminator se naște posibilitatea de

a uza de o acțiune de drept comun pentru a obține despăgubiri proporțional cu

prejudiciul suferit, precum și de a obține restabilirea situației anterioare

discriminării.

Potrivit

art. 109 alin. (1) C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei alte

persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente, iar alin. (2)

stabilește o condiție extrinsecă sesizării instanței, respectiv îndeplinirea

unei proceduri prealabile, dar nu în toate cazurile, ci numai în acele cazuri

în care legea prevede obligativitatea parcurgerii acestei proceduri, fără a fi

vorba însă de o jurisdicție specială administrativă. Această condiționare nu

reprezintă o încălcare a art. 21 alin. (4) din Constituție, republicată, așa

cum a statuat Curtea Constituțională prin decizia nr. 409 din 12 octombrie

2004.

În

speță, persoana care se consideră discriminată are, deci, obligația parcurgerii

procedurii prealabile prevăzută de art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000,

materializată în constatarea și, eventual, sancționarea comportamentului

pretins discriminator, după care se poate adresa instanței de drept comun în

temeiul art. 21 alin. (1) din același act normativ.

Neprocedând

în acest mod, reclamanta a formulat o acțiune inadmisibilă, corect respinsă.

Sub

acest aspect, decizia instanței de apel este legală și temeinică, iar criticile

din recurs privind lipsa motivării deciziei instanței de apel, pe fond, precum

și existența unor motive contradictorii, străine de natura pricinii, aplicarea

greșită a legii și nepronunțarea asupra unor dovezi administrate sunt

nefondate.

Legat

de încălcarea dreptului său la apărare, critica recurentei este, de asemeni,

nefondată. Instanța de apel a respins justificat a doua cerere de amânare a

judecății cauzei, după ce, la termenul anterior acceptase o cerere similară

pentru primirea întâmpinării pârâtei și pregătirea apărării.

Pentru

toate considerentele expuse mai sus urmează a se respinge recursul ca nefondat,

nefiind incident nici unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art.

304 C. proc. civ. [art. 312 alin. (1) C. proc. civ.].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.E.R.

împotriva deciziei nr. 392A din 4 septembrie 2003 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 iunie 2005.