ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2359/2005

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

Curtea de Apel București, reclamanta Asociația L.C.A. a solicitat, în

contradictoriu cu Ministerul Justiției și ministrul justiției, anularea, ca

nelegale, a unor instrucțiuni emise în anii 1950 - 1960.

Și-a motivat acțiunea pe

dispozițiile Legii nr. 29/1990.

Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 701/2004, a admis

excepția necompetenței teritoriale a instanței invocată de Ministerul Justiției

și și-a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel

Craiova, secția de contencios administrativ, având în vedere dispozițiile art.

6 din Legea nr. 29/1990.

La rândul ei, Curtea de Apel

Craiova, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 415 din 17 iunie

2004, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București și, constatând conflict negativ de competență, a înaintat dosarul,

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru regulator de competență.

Pentru a hotărî astfel,

această instanță a avut în vedere excepția invocată de reclamantă față de

prevederile art. 6 din Legea nr. 29/1990, prin care se instituie o competență

alternativă ce-i conferă posibilitatea de a se adresa și instanței de la domiciliul

său.

Constatând că în cauza

dedusă judecății s-a ivit un conflict negativ de competență, în sensul

reglementării art. 20 pct. 2 C. proc. civ., Curtea urmează să stabilească care

este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza.

Potrivit art. 6 alin. (1)

din Legea nr. 29/1990, a contenciosului administrativ, judecarea acțiunilor

formulate în baza art. 1 din aceeași lege, este de competența instanței, în a

cărei rază teritorială își are domiciliul, reclamantul.

În raport cu norma de drept

comun în materie de competență teritorială, respectiv art. 5 C. proc. civ.,

potrivit căruia cererea se face la instanța de la domiciliul pârâtului,

reglementarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 29/1990 instituie o normă de

protecție în favoarea reclamantului, acesta având dreptul să aleagă între norma

de drept comun și norma de protecție.

Prin urmare, nu se poate

considera că art. 6 din Legea nr. 29/1990 cuprinde o dispoziție imperativă, de

ordine publică, prin care să fie atribuită instanței de la domiciliul reclamantului,

o competență teritorială exclusivă.

Aceasta presupune că

reclamantul, la alegerea sa, poate înlătura competența instituită în materia

contenciosului administrativ, prin sesizarea instanței de la domiciliul

pârâtului, în aplicarea regulilor din dreptul comun.

Cum, în cauză, reclamanta a

făcut o astfel de opțiune, în favoarea instanței de la domiciliul pârâtului,

Înalta Curte va stabili că acestei instanțe, respectiv Curții de Apel

București, îi revine competența de soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, căreia i se trimite cauza.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 aprilie 2005.