ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1893/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 267 din 17

martie 2003, Tribunalul Olt a respins acțiunea formulată de reclamantul P.I.,

în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind

tardiv formulată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că, potrivit art. 504 C. proc. pen., orice persoană

care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a

pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre

definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există, iar

conform art. 505 alin. (2) C. proc. civ. acțiunea poate fi pornită în termen de

un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data

ordonanței de scoatere de sub urmărire.

Reține instanța, că deși prejudiciul

moral nu are valoare economică, cuantificabilă bănește, aceste despăgubiri,

care tind la înlăturarea unor traumatisme și suferințe cauzate prin condamnarea

greșită a unei persoane, pot fi acordate, însă reclamantul trebuia să solicite

acordarea lor în termen de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de

achitare. Susținerea acestuia că din culpa instanței prin sentința civilă nr. 184

din 9 august 1991 i-au fost acordate numai daune materiale, deși prin acțiune

solicitase atât daune materiale cât și daune morale, nu poate fi primită,

pentru că prin acțiunea anterioară reclamantul a cerut să-i fie reparată

paguba, conform art. 504 C. proc. pen., iar împotriva sentinței civile nr.

184/1991 a Tribunalului Olt nu a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 302 din 29

octombrie 2003, Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de reclamant

împotriva hotărârii pronunțate de tribunal. Instanța de apel, în esență, a

reținut că reclamantul, după ce prin decizia penală nr. 222 din 14 februarie 1991

a Curții Supreme de Justiție a fost achitat, fiind înlăturată măsura

confiscării bunurilor și obligării acestuia la despăgubiri civile și măsuri

reparatorii, în temeiul art. 504 C. proc. pen., a formulat acțiune, prin care a

solicitat și daune morale, iar prin sentința civilă nr. 184 din 9 august 1991,

Tribunalul Olt i-a acordat despăgubiri în valoare de 83.315 lei. Tribunalul a

reținut că la acel moment daunele morale nu puteau fi acordate, pentru că nu

exista o reglementare legală. Împotriva hotărârii tribunalului a declarat

recurs numai Ministerul Finanțelor. Reclamantul nu a declarat recurs, iar

prezenta acțiune a fost înregistrată la data de 20 ianuarie 2003, cu depășirea

termenului prevăzut de art. 505 C. proc. pen.

Deoarece în procesul anterior cererea

nu a fost analizată în fond, nu există autoritate de lucru judecat, însă o nouă

acțiune pentru plata daunelor morale putea fi introdusă în termenul prevăzut de

lege.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamantul care, în esență, arată că în mod greșit i-a fost

respinsă acțiunea ca fiind tardiv introdusă.

Susține recurentul, că în termenul

legal a formulat acțiune prin care a solicitat daune morale și materiale, iar

faptul că acțiunea s-a introdus în termen rezultă din hotărârea nr. 184/1991

pronunțată de Tribunalul Olt, prin care i-au fost acordate numai daune

materiale. Nesoluționarea cererii privitoare la daunele morale s-a datorat

completului de judecată care a reținut că nu existau reglementări legale pentru

astfel de daune.

Făcând referiri la erorile săvârșite

de completele de judecată care au soluționat procesele anterioare, recurentul

arată că procesul penal a fost o înscenare și că prin decizia penală nr.

222/1991 Curtea Supremă de Justiție a hotărât achitarea sa, în temeiul art. 11

pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. Se mai susține, că în

prezenta cauză trebuia să se constate reaua credință a procurorilor și

judecătorilor care au reținut vinovăția sa și să-i fie admisă acțiunea, iar

dacă pârâta dorește să-și recupereze suma plătită are dreptul la acțiune în

regres.

După expirarea termenului prevăzut

de art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a depus la dosar o cerere prin

care formulează critici privind hotărârea atacată și sentința civilă nr. 184/1991,

fără să invoce vreun motiv de ordine publică.

Recursul va fi respins, pentru

următoarele considerente.

Reclamantul recurent și-a întemeiat

cererea care are ca obiect obligarea Statului Român la plata sumei de 10.000 EURO

daune morale, formulată la data de 2 decembrie 2002, pe art. 504 C. proc. pen.,

iar decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor înscrise

în art. 504 și urm. C. proc. pen.

Dreptul reclamantului la repararea

pagubei suferite prin condamnarea sa la pedeapsa de 2 ani închisoare, grațiată

în întregime condiționat, este consacrat prin textul invocat de acesta și s-a

născut la data de 14 februarie 1991, când reclamantul a fost achitat de Curtea

Supremă de Justiție prin decizia penală nr. 222/1991.

Prevederile art. 504 C. proc. pen.

instituie răspunderea statului pentru condamnarea pe nedrept a unei persoane și

stabilesc dreptul acesteia la repararea pagubei suferite, fără să facă

distincție între prejudiciul material și cel moral.

Termenul general de „pagubă” folosit

de legiuitor, înseamnă atât prejudiciul material cât și cel moral, iar

despăgubirile bănești acordate pentru dauna morală constau într-o sumă necesară

pentru a-i procura persoanei care a fost condamnată satisfacții de ordin moral,

susceptibile să înlocuiască valoarea de care a fost privată și pentru repunerea

ei într-o situație similară celei avute anterior condamnării.

Acțiunea prin care se solicită daune

morale are obiect patrimonial, iar valorificarea dreptului la despăgubiri este

posibilă prin formularea ei în termenul prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc.

pen., text care anterior modificării capitolului IV C. proc. pen., prin Legea

nr. 281/2003, avea următorul conținut „Acțiunea poate fi pornită în termen de

un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data

ordonanței de scoatere de sub urmărire”.

Prin urmare, întrucât achitarea

reclamantului s-a decis de Curtea Supremă de Justiție printr-o hotărâre

definitivă, pronunțată la data de 14 februarie 1991, acesta își putea realiza

dreptul stabilit prin art. 504 C. proc. pen., în termenul de 1 an, calculat de

la data pronunțării hotărârii de achitare.

Faptul că înăuntrul termenului

prevăzut de lege reclamantul a formulat acțiunea soluționată de Tribunalul Olt prin

sentința civilă nr. 184 din 9 august 1991 (neatacată cu recurs de reclamant) și

că prin această hotărâre, fiind admisă numai cererea privitoare la daunele

materiale, cu privire la daunele morale instanța a reținut că „nu există o

reglementare legală”, nu conferă acestuia dreptul de a formula o nouă acțiune,

întemeiată pe art. 504 C. proc. pen., după expirarea termenului prevăzut de

lege.

Celelalte susțineri, privitoare la

modul în care a fost judecat și condamnat reclamantul și la faptul că Statul

Român are calea acțiunii în regres împotriva persoanelor care cu rea credință

l-au condamnat, nu fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ., raportat

la soluția respingerii acțiunii înregistrată la instanță la data de 2 decembrie

2002 ca fiind tardiv formulată, pronunțată de instanța de fond, păstrată prin

decizia atacată.

Pentru considerentele expuse, se va

respinge recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamantul P.I. împotriva deciziei

nr. 302 din 29 octombrie 2003 a Curții de Apel Craiova, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2005.