ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1990/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 312 din 3

septembrie 2002, Tribunalul Dolj, secția civilă, a respins acțiunea în

despăgubiri formulată de reclamantul D.H., față de pârâtul Ministerul Apărării

Naționale pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia.

A respins acțiunea în despăgubiri

formulată de același reclamant față de Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, ca prescrisă.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut că în raport de cererea reclamantului, care a solicitat acordarea

de daune materiale și morale ca urmare a arestării sale abuzive, în perioada

regimului totalitar, și ulterior achitării prin decizia penală nr. 31 din 10

aprilie 1975 a fostului Tribunal Suprem, sunt aplicabile dispozițiile art. 504

alin. (1) și (2) C. proc. pen., într-un astfel de litigiu, statul fiind cel

care are calitate procesuală pasivă, iar nu Ministerul Apărării Naționale.

Pe de altă parte, s-a mai reținut,

în raport de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, cererea reclamantului,

formulată prin precizarea acțiunii, la data de 13 februarie 2002, este

prescrisă.

Soluția a fost menținută de Curtea

de Apel Craiova, secția civilă, care, cu aceeași motivare, prin decizia nr. 17

din 13 februarie 2002, a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs în termen legal, reclamantul D.H. care, fără a indica vreunul din

motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., susține în esență că

dreptul de a cere daune morale este un drept personal, nepatrimonial și ca

atare, imprescriptibil.

Astfel, deși daunele morale nu sunt

despăgubiri propriu-zise, ele sunt totuși susceptibile de o reparație

pecuniară.

Pe de altă parte, se mai arată,

instanțele au făcut o confuzie evidentă între conținutul și sfera de acordare a

daunelor morale și drepturile la măsuri reparatorii, determinate prin Decretul

nr. 118/1990.

Recursul se privește ca nefondat,

pentru considerentele care succed:

În raport de cererea prin care

reclamantul și-a precizat acțiunea, cerere formulată la 14 februarie 2002,

cadrul procesual este circumscris dispozițiilor art. 504 și urm. C. proc. pen.,

în varianta anterioară modificării acestuia prin Legea nr. 281/2003.

Astfel, potrivit acestor dispoziții,

orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de

către stat a pagubei suferite dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin

hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu

există.

Conform art. 505 alin. (2) C. proc.

pen., în vechea redactare, acțiunea putea fi pornită în termen de 1 an de la

rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data emiterii ordonanței

de scoatere de sub urmărire.

În speță, reclamantul a fost

condamnat prin sentința penală nr. 51 din 26 august 1954 a Tribunalului Militar

al Regiunii a II-a Militară București, fiind ulterior achitat prin decizia nr.

31 din 10 aprilie 1975 a Tribunalului Suprem.

Chiar dacă achitarea s-a produs în

temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. (faptei îi lipsește unul din elementele

constitutive ale infracțiunii), textul art. 504 alin. (1) din același cod este

aplicabil, în condițiile în care, prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a

Curții Constituționale s-a stabilit că aceste dispoziții sunt constituționale,

numai în măsura în care nu limitează la cele două ipoteze (fapta nu există sau

nu a fost săvârșită de cel în cauză) cazurile în care statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Ca atare, dreptul reclamantului la

repararea pagubei cauzată prin condamnarea pe nedrept s-a născut la 10 aprilie

1975, data pronunțării deciziei definitive de achitare (Decizia nr. 31/1975 a

Tribunalului Suprem), când dispozițiile art. 504 C. proc. pen., erau în

vigoare.

Apreciindu-se corect asupra

suspendării cursului prescripției pe toată durata regimului totalitar, în

condițiile în care reclamantul a fost condamnat pentru motive politice, în mod

judicios s-a reținut că termenul de 1 an a început să curgă din anul 1990, când

reclamantul avea posibilitatea formulării unei astfel de acțiuni.

Or, cererea a fost formulată abia la

13 februarie 2002, cu mult după expirarea termenului defipt prin lege.

În acest context, simpla precizare

făcută de instanța fondului, în sensul că reclamantul, care a beneficiat de

reparațiile prevăzute de art. 1 din Decretul nr. 118 din 30 martie 1990

„privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice,

de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945” nu mai poate solicita

și daune în condițiile dreptului comun, art. 998 C. civ., nu poate fi privită

ca o confuzie între cele două instituții.

De altfel, așa cum s-a arătat, chiar

privită prin prisma acestor dispoziții, cererea este prescrisă în raport de

prevederile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Așa fiind, recursul urmează a fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul D.H. împotriva deciziei civile nr. 17 din 13 februarie 2003 a

Curții de Apel Craiova.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2005.