ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5444/2012

Tribunalul Dolj,

secția civilă, prin Sentința nr. 294 din 8 iulie 2010 a admis în parte acțiunea

civilă precizată, formulată de C.I. în contradictoriu cu Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a finanțelor

publice Dolj și 1-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 5000

euro, în echivalent în lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a strămutării autorilor săi.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că din adresa nr. 21 din 29 ianuarie 2010 a

Ministerului Apărării Naționale - Direcția Instanțelor Militare reiese că

familia reclamantului a fost strămutată din localitatea Turnu Severin la 18

iunie 1951, conform deciziei MAI nr. 200/1951, fîxându-i-se domiciliul

obligatoriu în localitatea Dragalina, iar prin Decizia MAI nr. 6200/1955, la data

de 20 decembrie 1955, au fost ridicate restricțiile domiciliare.

Pornind de la

prevederile art. 3 lit. b) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a reținut că o

atare măsură administrativă, prin natura sa, nu poate avea decât un caracter

politic.

S-a constatat

totodată că prin Hotărârea nr. 1106 din 5 iunie 1991, reclamantul personal a

beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990.

Oricât de subiectivă

ar fi cuantificarea prejudiciului moral, s-a constatat că repararea acestuia

trebuie să ofere victimei o satisfacție cu caracter compensatoriu. Raportat la

speță, s-a reținut că o statuare în echitate care să asigure reparația morală,

impune concluzia cuantumului exagerat al despăgubirilor solicitate de

reclamant.

Prin urmare, în

stabilirea întinderii daunelor morale, Tribunalul, luând în considerare

consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor

morale lezate, precum și perioada de domiciliu obligatoriu în care s-a aflat

familia reclamantului, dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente

și echitabile și principiului proporționalității, a admis acțiunea în limita

sumei de 5000 euro.

Prin Decizia nr. 278

din 27 iunie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței tribunalului. A admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Dolj și de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, împotriva aceleiași hotărâri, pe care a

schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea.

S-a reținut de către

Curtea de Apel că reclamantul C.I. a promovat acțiunea privind obligarea

Statului Român la acordarea daunelor morale, în temeiul dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța

a avut în vedere dispozițiile art. 31 din Legea nr. 47/1992 și pe cele ale art.

147 din Constituție.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice după 45

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of., iar, pe durata

acestui termen, dispozițiile respective sunt suspendate de drept.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală, este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în

alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia Curții

Constituționale este general obligatorie, opozabilă „erga omnes", inclusiv

pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce

înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de

soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

De altfel, Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 151/12 aprilie 2000, a statuat că

obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice,

decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, în redactarea de la

data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale

și a legilor, este obligatorie.

Concluzia care s-a

impus a fost aceea că dispoziția din lege, declarată neconstituțională, nu se

mai poate aplica, iar instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni, în fond

sau în apel, căreia i se aplică norma declarată neconstituțională, continuând

soluționarea cauzei, are obligația să nu aplice, în acea cauză, dispozițiile

legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții

Constituționale.

Cum, în speță,

dispozițiile pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute

în vedere de prima instanță, la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul

moral, nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituției, s-a constatat

că, sub acest aspect, sentința este lipsită de temei legal.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamantul C.I., solicitând admiterea

acestuia.

A arătat că instanța

de apel a soluționat cauza cu încălcarea dreptului său la apărare, repunerea pe

rol a dosarului fiind precipitată și impusă instanței, după ce procesul fusese

suspendat în urma cererii sale de amânare.

A mai precizat că și

în cazul în care s-ar fi prezentat în instanță cu avocat, acesta ar fi

solicitat un termen pentru pregătirea apărării.

A făcut cunoscut

faptul că recursul privește faptul inexplicabil al soluționării cauzei pe o

excepție de neconstituționalitate, intervenită după sesizarea instanței,

ignorându-se toate motivele apelului pe care le-a formulat în termen legal.

A considerat că

procedând în acest mod, Curtea de Apel a încălcat atât Legea nr. 221/2009 și

Codul de procedură civilă, cât și Convenția europeană a drepturilor omului,

art. 6.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept

care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului

juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4)

C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul acestuia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

În ceea ce privește

motivele de recurs referitoare la încălcarea de către Curtea de Apel a

dreptului reclamantului la apărare, se reține că acestea nu pot fi primite.

Astfel, la 25

octombrie 2010, reclamantul C.I. a solicitat acordarea unui nou termen de

judecată în vederea angajării unui apărător, cerere care i-a fost admisă de

către Curtea de Apel Craiova prin Încheierea din 26 octombrie 2010, judecata

cauzei fiind amânată la 23 noiembrie 2010, termen la care s-a suspendat

judecata, având în vedere acordul părților.

Dosarul a fost repus

pe rol la solicitarea pârâtului Statul Român, iar la dezbaterile asupra cauzei,

reclamantul a fost prezent personal și a solicitat acordarea unui nou termen de

judecată pe o perioadă de cel puțin 2 luni, întrucât trebuie să efectueze un

tratament medical în străinătate și nu-și poate exercita dreptul la apărare.

Nu se poate reține

încălcarea dreptului reclamantului la apărare, pe motivul respingerii de către

Curtea de Apel a celei de-a doua cereri de amânare a judecării cauzei, în

raport de prevederile art. 156 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora

instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic

motivată, or, în fața instanței de apel reclamantul a beneficiat de amânarea

judecării cauzei pentru a-și angaja apărător.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva Deciziei nr. 278 din

27 iunie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2012.

Procesat de GGC - DG