ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4094/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4094/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

02 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, sub nr.

47478/3/2009, reclamantul P.I. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 290 000 euro, cu titlu de

despăgubiri morale pentru cei 4 ani, 1 lună și 15 zile, în

care

tatăl său, P.P., a fost deportat și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea

cererii, reclamantul a arătat că, în vederea punerii în executare a Deciziei

M.A.I. nr. 200/1951, la data de 12 iunie 1951, împreună cu familia sa, au fost

dislocați din localitatea de baștină în localitatea Călărași, așa cum rezultă

din adresa din 28 ianuarie 1991 emisă de Ministerul de Interne, dislocarea

fiind dispusă deoarece au făcut parte din categoria „macedoni” și locuiau în

zona de vest.

La data de 27

iulie 1955, li s-au ridicat restricțiile domiciliare, însă nu s-au mai putut

întoarce în localitatea de baștină, întrucât toată agoniseala lor nu mai

exista, astfel că au fost nevoiți să își stabilească domiciliul în comuna

Pantelimon.

În drept,

acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin

sentința civilă nr. 1430 din 09 noiembrie 2010 Tribunalul București,

secția a V-a civilă, a admis în parte

acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice -

Direcția Generală a Finanțelor Publice la plata sumei de 4.000 euro către

reclamant, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul

reclamantului prin măsuri administrative cu caracter politic, respingându-se în

rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul

a

reținut că, potrivit adresei nr. 76143/1991 emisă de Ministerul de Interne,

numitul P.P. a fost dislocat la 12 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr.

200/1951, pentru că era macedonean, iar prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, la

27 iulie 1955, i s-au ridicat restricțiile domiciliare.

În aceste

condiții, s-a constatat că sunt îndeplinite cerințele art. 3 lit. e) din Legea

nr. 221/2009 republicată, în sensul că măsura administrativă adoptată de

organele fostei miliții prin Decizia nr. 200/1951 este încadrată de legiuitor

în categoria măsurilor administrative cu caracter politic.

Prin Hotărârea

nr. 1475 din 11martie 1991, autorului reclamantului i s-au acordat drepturile

prevăzute în Decretul-lege nr. 118/1990.

În privința cuantumului

despăgubirilor, s-a apreciat că în materia daunelor morale principiul reparării

integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în

vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește. în

schimb, poate fi acordată victimei sau moștenitorilor săi o indemnizație cu

caracter compensatoriu, dar, ceea ce trebuie evaluat

în

realitate, este despăgubirea tare vine să compenseze prejudiciul, iar nu

prejudiciul ca atare.

În stabilirea întinderii daunelor,

ținând cont de intervenția legiuitorului prin O.G. nr. 62/2010, luându-se în

considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța

valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai

în parte, față de limita maximă prevăzută de textul de lege.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apeluri reclamantul P.I., pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București

În motivarea

apelului declarat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

critică soluția instanței de fond,

arătând că, la data de 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională prin Decizia

nr. 1358 a statuat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) sunt

neconstituționale și nu mai pot fi aplicate.

În subsidiar,

solicită ca instanța de apel să aibă în vedere faptul că reclamantului, în

speță i-au fost deja acordate drepturi în baza Decretului-lege nr. 118/1990 din

data de 11 martie 1991, fapt reținut de instanța de fond, dar neapreciat

suficient în opinia acestuia, fapt ce impune reaprecierea cuantumului acordat.

În motivarea

apelului declarat, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București

a

invocat Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională, prin urmare,

textul de lege în baza căruia instanța de fond a acordat despăgubiri morale nu

se mai aplică începând cu data de 15 noiembrie 2010, fiind suspendat de drept

de la această dată și încetându-și efectele juridice din data de 1 ianuarie

2011.

La rândul său,

în motivarea apelului, reclamantul P.V.

a

criticat soluția de fond sub aspectul cuantumului acestor despăgubiri.

Consideră că se impunea acordarea unei sume mult mai mari având în vedere

suferințele îndurate de tatăl său.

Având în

vedere că între timp art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost

declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, apelantul-reclamant solicită să se aibă în vedere că la

momentul introducerii acțiunii acest articol se afla în vigoare, astfel că, se

aplică legea aflată în vigoare la acel moment.

Prin decizia

nr. 563/ A din 27 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV

a civilă,

apelurile

declarate de părți au fost respinse, ca nefondate.

Pentru a hotărî

astfel

instanța de apel a

reținut următoarele considerente:

Cererea de

chemare în judecată dedusă judecății în dosarul de față, formulată la data de

02 decembrie 2009 a fost întemeiată în drept pe prevederile Legea nr. 221/2009.

La data

formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009,

care la art. 5 alin. (1) prevedea că „Orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

11-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen

de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului

la:

a) acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)”.

Aceste

dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la inițiativa Statului Român.

După

publicarea acestor decizii la 15 noiembrie 2010, în Monitorul Oficial nr. 761,

legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de

constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru

accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26

octombrie 2010 și intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din

26 noiembrie 2010), în care, la art. XIII, s-a prevăzut că: „Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 2009, publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și

completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează (..).

La art. 5 partea introductivă a alin. (1) se modifică și va avea următorul

cuprins: Art. 5 - „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la

gradul al II-a inclusiv, pot solicita instanței prevăzută la art. 4 alin. (4)

în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi obligarea

statului la

: “

acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)”, d

e

;

asemenea, a fost

modificat art. 5 alin. (2) cu privire la calea de atac și a instanței

competente să o soluționeze.

Din analiza

acestor dispoziții legale s-a constatat că legiuitorul a înțeles să adopte în

continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel

existent în Legea nr. 221/2009, iar din modul de redactare al dispozițiilor

art. XIII ale Legii nr. 202/2010 a rezultat cu claritate că după partea

introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existentă în Legea nr.

221/2009, la lit. a), b) și c) ale alin. (1), ca și alin. (3), (4), (5), au

rămas aceleași, singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5,

în sensul că „hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin.

(1) lit. a) și b) sunt supuse recursului”, fiind eliminată astfel calea de atac

a apelului în vederea accelerării soluționării acestor cereri.

Aplicând la

speță aceste dispoziții legale, instanța de fond a pronunțat hotărârea apelată,

prin care a acordat reclamantului o sumă de bani cu titlu de despăgubiri civile

(daune morale), ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispusă

față de autorul acestuia, care era decedat la data introducerii acțiunii.

În primul

motiv de apel, apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

susține nelegalitatea sentinței apelate prin prisma declarării

neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, critică ce este susținută și prin apelul declarat de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, ambii apelanți solicitând,

în consecință, respingerea acțiunii pe considerentul că a rămas fără temei

legal.

Într-adevăr,

instanța de apel a constatat că, pe parcursul soluționării acțiunii au fost

publicate în M. Of. deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie

2010, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010.

Curtea a

reținut că va analiza consecințele acestor decizii din perspectiva art. 14 al

Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți

garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și art. 6 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Astfel, s-a

considerat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr.

221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acțiunii, pentru

următoarele argumente:

1.

Aplicarea în continuare a legii de

drept substanțial de la data introducerii acțiunii nu contravine principiului

aplicării imediate a legii civile noi deoarece în cauză, nu este vorba de intrarea

în vigoare a unei legi noi - care să fi modificat/abrogat dispozițiile legii

vechi - ci de constatarea neconstituționalității normei de drept invocate de

către reclamant în susținerea acțiunii.

Dimpotrivă,

situației juridice legale nou create (ca urmare a declarării neconstituționalității

legii incidente cauzei de față, după momentul promovării acțiunii) nu i se

aplică nicio dispoziție legală nouă, astfel încât nu se poate vorbi despre

aplicarea imediată a unei norme juridice.

A considerat

că norma juridică de drept substanțial cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 (ce a fost declarată neconstituțională prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010) nu va rămâne fără efect și pentru

trecut, adică de la data introducerii acțiunii prin care reclamantul a invocat

respectiva normă juridică, deoarece în acest caz s-ar pune problema

retroactivității efectelor deciziilor de admitere a excepțiilor de

neconstituționalitate, respectiv al aplicării lor de la un moment anterior

publicării în M. Of.

doilea rând, a arătat că, dacă s-ar constata faptul că acțiunea a rămas lipsită

de temei legal, prin apelarea la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, s-ar crea premisele unei situații discriminatorii pentru

apelantul-reclamant - care, la fel ca orice altă persoană cu o situație

identică cu a acestuia, a declanșat procedura judiciară permisă și reglementată

la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării

cauzei sale, să constate că aceste dispoziții legale au fost declarate

neconstituționale, cu consecințe asupra finalității procesului, - prin

raportare la situația altor persoanele ale căror procese, formulate în baza

aceluiași temei juridic, au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri

judecătorești definitive anterior declarării neconstituționalității normei

juridice în discuție.

Jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului în materia principiului nediscriminării a

statuat constant că „orice diferență de tratament făcută de stat între persoane

aflate în situații similare trebuie

să își găsească o

justificare obiectivă și rezonabilă” (Marckx c. Belgiei, 1979).

De

asemenea, art. 16 din Legea fundamentală instituie principiul egalității, care

stabilește că va fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament

diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și

rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin

tratamentul inegal și mijloacele folosite.

Principiul

egalității armelor, ca o garanție implicită a dreptului la un proces echitabil,

semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în

fața unei instanțe, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă

parte din proces.

Or, instanța

de apel, a apreciat că aplicarea deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale

Curții Constituționale procesului de față - fapt ce ar avea drept consecință

suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanșaseră

procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile și previzibile - poate fi

asimilată intervenției legislativului în timpul procesului, proces în care.

pârât este tot Statul, iar analiza constituționalității legii a fost declanșată

din inițiativa acestuia.

Prin cel de-al

doilea motiv de apel susținut, în subsidiar,, de către apelantul-pârât Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și prin apelul declarat de

apelantul-reclamant se critică cuantumul despăgubirilor acordate de prima

instanță. S-a constatat că aceste critici formulate de ambele părți, ce țin de

modul de apreciere de către prima instanță de fond a cuantumului daunelor

morale, sunt neîntemeiate.

Este de

necontestat faptul că măsura administrativă cu caracter politic luată față de

autorul reclamantului i-a produs acestuia suferințe, fiindu-i lezată demnitatea

și onoarea, libertatea individuală, drepturile nepatrimoniale ocrotite de lege.

Pentru a

se limita gradul de aproximare, în mod corect a procedat instanța de fond, prin

aceea că a ținut cont și de acele criterii legale instituite chiar de

legiuitor, prin dispozițiile art. 5 din lege, pentru determinarea valorii

prejudiciului moral suferit - respectiv de faptul că autorul reclamantului a

beneficiat și de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

În consecință,

dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, s-a

constatat că în mod corect prima instanță

de fond a găsit ca fiind

justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de prejudiciu

moral, ca reparație completă pentru măsura administrativă cu caracter politic

dispusă față de autorul său prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Împotriva

deciziei pronunțate de instanța de apel, au declarat recurs toate părțile,

respectiv, reclamantul, pârâtul și Ministerul Public de pe lângă Curtea de Apel

București

În motivarea

recursului declarat de reclamant, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a

susținut nelegala acordare a despăgubirilor morale în cuantumul solicitat.

Pârâtul în

motivarea recursului, întemeiat pe aceleași dispoziții legale, a susținut

greșita aplicare în cauză a deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională și

în subsidiar, reaprecierea cuantumului despăgubirilor morale acordate.

În susținerea

motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Ministerul Public, Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București a susținut că dispozițiile legale în baza

cărora, reclamantul și-a întemeiat acțiunea, prin declararea lor ca

neconstituționale, nu-și mai produc efectele și că această soluție nu este în

contradicție cu dispozițiile CEDO.

Referitor

la cuantumul despăgubirilor a susținut că nu s-a ținut cont de, practica CEDO,

conform cărei constatarea încălcării unui drept constituie în sine o reparație

echitabilă și suficientă.

- Cu ocazia

dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public, Parchetul de pe lângă înalta

Curte de Casație și Justiție a invocat decizia nr. 12, pronunțată de înalta

Curte de Casație și Justiție în interesul legii.

Analizând recursurile, vor fi admise,

cele declarate de pârât și Ministerul Public, urmând a fi respins cel declarat

de reclamant, pentru următoarele considerente:

Problema de

drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Această

problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a

reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în Monitorul

Oficial în timp ce procesul era în

curs de judecată în faza

procesuală a apelului, nu producea efecte în cauză.

Cu

privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra

proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în

Monitorul Oficial nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Conform art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept

judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la

data publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia

în interesul legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea

recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele

reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel,

potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în

vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin.

4 al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de

această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă

declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul Legii nr. 12 din

19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă».

Cu alte

cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în

speță, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Nu se poate

spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca

efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă,

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea

juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de

altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte

numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În

speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era

titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a

reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi

confirmat dreptul.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-sc controlul a posteriori de

constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul

normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de

acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană

a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici

un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când

intervine controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din

părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a

procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi

surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar

emitentul actului.

O

interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de

constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de

reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să

aplice o normă de „drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de

altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea în speță a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de

asemenea greșit a reținut instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă

cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela

de înlăturare din cadrul normativ

intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării”

constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea

înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate

ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat

democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine

definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme incoerente, era

ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate

aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr.

12/2011 a I.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel

și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege

declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios

constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Pentru

motivele arătate, respingându-se recursul declarat de reclamant și admițându-se

recursurile declarate de pârât și de Ministerului Public, în temeiul art. 312

alin. (1) din C. proc. civ., se va modifică în parte, decizia recurată, în

sensul admiterii apelurilor formulate de pârât și Ministerul Public, Parchetul

de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței apelate, schimbându-se în

totalitate sentința și respingând-se în întregime acțiunea reclamantului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și,

respectiv, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva deciziei nr. 563/ A din 27 mai 2011 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Modifică

în parte, în sensul că admite apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, împotriva sentinței nr. 1430 din data de 9 noiembrie 2010 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Schimbă

în totalitate sentința și respinge în întregime acțiunea reclamantului.

Respinge,

ca nefondat, recursul reclamantului P.I. declarat împotriva aceleiași decizii.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 5 iunie 2012.