ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1226/2005

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la Judecătoria Hârlău, județul Iași, sub nr. 2648/2002,

reclamantul E.I.G. a chemat în judecată civilă, pe pârâtul N.P., solicitând

obligarea acestuia să-i permită trecerea pe terenul său, la calea publică și

să-i lase în deplină proprietate și posesie 27 mp teren situat în intravilanul

satului Ciorani, comuna Belcești, județul Iași.

Conform sentinței civile nr. 753 din

9 septembrie 2003 pronunțată de Judecătoria Hârlău, acțiunea a fost admisă în

parte, pârâtul a fost obligat să permită reclamantului trecerea pe terenul său,

la calea publică, prin varianta propusă în raportul de expertiză, cu o culoare

albastră, între pct. E – 12 – 7 – 5 – F, în suprafață de 112,23 mp. A fost

respins capătul de cerere privind revendicarea, precum și cel ce referă la

acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond, a reținut din probele administrate că, terenul proprietatea

reclamantului are caracter de loc închis, fără acces la calea publică și că

sunt întrunite cerințele art. 616 și art. 617 C. civ. Cel de al doilea capăt de

cerere, a fost respins ca nedovedit.

Curtea de Apel Iași, cu decizia

civilă nr. 33 din 20 ianuarie 2004, a admis apelul declarat de pârât împotriva

sentinței susmenționate, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul

respingerii acțiunii și obligării intimatului–reclamant la plata sumei de

153.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a schimba soluția, curtea de

apel pornind de la principiul că instanța trebuie să aleagă trecerea care să

producă cea mai mică daună proprietarului fondului aservit, ajunge la concluzia

că greșit a fost admisă acțiunea pe simplul motiv că varianta de servitute

omologată ar fi mai scurtă. Se subliniază că reclamantul poate solicita stabilirea

unui drum de servitute pe la alți vecini, care dețin în proprietate suprafețe

mai mari de teren și nu au investiții deosebite.

Reclamantul a declarat recurs

împotriva deciziei civile nr. 33/2004, invocând nulitățile prevăzute de art.

304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

În esență, acesta critică hotărârea,

susținând că ambele instanțe nu s-au pronunțat cu privire la cel de al doilea

capăt de cerere al acțiunii, respectiv de revendicarea celor 27 mp teren și

numai decizia curții cu privire la respingerea acțiunii, pe considerentul că

judecătoria nu ar fi avut în vedere să se producă daune mai mici fondului

aservit și că reclamantul ar putea solicita servitute de la alți vecini.

Recurentul consideră că judecătoria

alegând varianta cea mai scurtă de trecere, implicit a ales situația în care

fondul aservit suferă cele mai mici daune; subliniară că drumul de servitute

folosește și pârâtului, și că motivarea instanței de apel ar putea cere drept

de trecere pe la alți vecini, este inacceptabilă, deoarece toate acele terenuri

sunt locuri închise și ar trebui să se judece cu mai mulți proprietari.

Analizând decizia recurată, în

raport de actele și lucrările dosarului se constată că recursul este fondat în

limitele arătate în cele ce urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 616 C.

civ., proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieșire la

calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său, pentru

exploatarea fondului, iar conform art. 618 din același cod, trecerea trebuie

aleasă prin locul ce ar pricinui a pagubă mai redusă fondului aservit. Faptul

că proprietatea reclamantului constituie un loc înfundat, fără ieșire la calea

publică, este necontestat și stabilit chiar în cadrul raportului de expertiză

întocmit în cauză de ing. D.R. (filele 38 – 40 dosar fond).

Expertul propune două variante

pentru stabilirea drumului de servitute către calea publică.

Varianta „agreată” de expert, prin

care propune ca ambele părți să achiziționeze de la vecini terenul necesar căii

de acces, excede cadrului procesual, acei „vecini” nefiind părți în proces.

Cea de a doua variantă, prezentată

în schița anexă nr. 2 la raport, ca fiind calea cea mai scurtă a servituții de

trecere pe proprietatea pârâtului este în suprafață de 112,23 mp și produce

cele mai reduse pagube fondului aservit, astfel că în mod judicios prima

instanță a omologat-o. Împrejurarea că în cazul acestei variante și pârâtul ar

putea la rândul său, să solicite o servitute pe parcela de 873 mp a

reclamantului, nu constituie un impediment, cum susține expertul, ci ar putea

compensa terenul căii de trecere, pentru care nu s-a calculat și acordat

despăgubiri conform legii (nu s-a formulat recurs pe acest aspect).

Expertul oricum și-a depășit

atribuțiile stabilind și alte variante de servituți de trecere pe la persoane

care nu sunt părți în proces, iar instanța de apel a achiesat nelegal la

asemenea propunere.

Critica recurentului potrivit căruia

greșit instanțele nu i-au admis capătul de cerere privind revendicarea

suprafeței de 27 mp teren este nefondată.

Expertul aplicând în teren actele de

proprietate ale părților constată că pârâtul care a cumpărat terenul în anul

1999 deci înaintea reclamantului care a devenit proprietar la data de 15 martie

2002, nu deține teren mai mult decât în contractul de vânzare-cumpărare,

respectiv 500 mp, ci chiar mai puțin și anume 485 mp. Acest lucru se datorează

faptului că în actul de proprietate, lățimea terenului este de 17,60, iar în

localitate, pe o parte lățimea este de 17,04 mp iar pe cealaltă de 17,09 mp.

Alte probe nu au fost administrate

la cererea reclamantului, astfel că în mod corect instanțele au respins acest

capăt de cerere.

Față de cele de mai sus, în baza

art. 312 C. proc. civ, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a admite

recursul reclamantului împotriva deciziei civile nr. 33 din 20 ianuarie 2004

pronunțată de Curtea de Apel Iași, a casa decizia și pe fond, a menține

sentința civilă nr. 753 din 9 septembrie 2003 a Judecătoriei Hârlău, județul

Iași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul reclamantului E.G. împotriva

deciziei civile nr. 33 din 20 ianuarie 2004 a Curții de Apel Iași.

Casează decizia recurată și pe fond menține sentința nr. 753

din 3 martie 2003 a Judecătoriei Hârlău.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2005.