ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7530/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 15583 din 13 decembrie 2004, Judecătoria Cluj–Napoca a fost respinsă acțiunea intentată de reclamantul S.I. împotriva pârâtei SC F.D.F.E.E.T.N. SA Cluj Napoca pentru obligarea la încheiere contract de vânzare a apartamentului nr. 42 situat în Cluj–Napoca. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că apartamentul în litigiu nu face parte din categoria celor supuse cumpărării de către chiriași conform Legii nr. 85/1992 deoarece pârâta l-a dobândit prin act civil de vânzare–cumpărare în anul 1996. Împotriva acestei sentințe, în termen legal reclamantul a declarat apel. La termenul de judecată din 30 martie 2005, Curtea în baza probelor de la dosar a reținut că valoarea de achiziție a întregului bloc de locuințe achiziționat în 1996 a fost de 750.000.000 lei.

Apartamentul în litigiu are o valoare cu mult inferioară sumei de 1 miliard și în consecință, Curtea a stabilit că sentința fondului nu este susceptibilă de apel și în temeiul art. 282 1 C. proc. civ. a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Tribunalului Cluj. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 7 alin. (1) al Legii nr. 85/1992, că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 7 alin. (1) al Legii nr. 85/1992, că ea are ca obiect obligația de „a face”, prin care se pretinde subiectului pasiv o prestație pozitivă și nu este vorba de o obligație de „a da”, deoarece nu s-a solicitat să se transmită dreptul de proprietate.

Recurentul consideră că obiectul litigiului fiind obligația de „a face” nu este evaluabilă în bani și nu se poate susține că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 282 1 C. proc. civ. Examinând cauza în raport de motivul invocat de Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele; Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 7 alin. (1) ale Legii nr. 85/1992, nefiind în discuție o acțiune în realizarea unui drept, nesolicitându-se o hotărâre care să țină loc de act de vânzare–cumpărare. Reclamantul a solicitat să se aplice legea la o anumită stare de fapt, în scopul de a crea o situație juridică nouă între părți. Acțiunea are ca obiect obligația de „a face” pretinzându-se pârâtei o prestație pozitivă și nu este evaluabilă în bani.

În consecință, calea de atac este apelul. Având în vedere că art. 2 C. proc. civ. a fost modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 219/2005 și potrivit punctului 2 al acestui text de lege tribunalul judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecători în primă instanță, normele procedurale fiind de imediată aplicare, nu se mai impune, reformarea încheierii atacate. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de S.I. împotriva încheierii civile nr. 922/R din 30 martie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2005.