ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7832/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1347 din 31 ianuarie 2005,

Judecătoria Cluj–Napoca a respins acțiunea formulată de reclamanta P.M.,

împotriva pârâtei SC F.D.F.E.E.E.T.N. SA.

Prin acțiunea formulată reclamanta a

solicitat obligarea pârâtei să încheie un contract de vânzare-cumpărare având

ca obiect apartamentul nr. 14, situat în Cluj–Napoca. Instanța de fond a

concluzionat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 7 alin.

(1) și alin. (8) din Legea nr. 85/1992 precum a fi admisă acțiunea.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel, în termen legal reclamanta P.M., arătând în motivarea apelului

că deține locuința în litigiu în baza unui contract de închiriere valabil

încheiat, accesoriu la contractul de muncă al apelantei și întrucât, imobilul în

care este situată această locuință a fost construit din fondurile de stat

anterior anului 1992, acțiunea trebuia admisă în baza art. 7 alin. (1) și (8)

din Legea nr. 85/1992.

La termenul de judecată din data de

11 aprilie 2005, Curtea a procedat la recalificarea căii de atac din apel în

recurs, reținând că obiectul cererii este unul evaluabil în bani și valoarea

imobilului este de până la 1 miliard, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile

art. 282

1

C. proc. civ.

Prin încheierea civilă nr.

1023/R/2005 Curtea de Apel Cluj a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Cluj.

Împotriva acestei încheieri a

declarat recurs, reclamanta criticând-o pentru nelegalitate și invocând motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurenta a susținut că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 7 alin.

(1) al Legii nr. 85/1992, că ea are ca obiect obligația de „a face” prin care

se pretinde subiectului pasiv o prestație pozitivă, și nu este vorba de o

obligație de „a da”, deoarece nu s-a solicitat să se transmită dreptul de

proprietate.

Recurenta consideră că obiectul

litigiului fiind obligația de a face nu este evaluabil în bani și nu se poate

susține că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 282

1

C. proc.

civ.

Examinând cauza în raport de motivul

de recurs invocat de Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 7 alin. (1) ale Legii nr. 85/1992 nefiind în discuție o

acțiune în realizarea unui drept, nesolicitându-se o hotărâre care să țină loc

de act de vânzare–cumpărare.

Reclamanta a solicitat să se aplice

legea la o anumită stare de fapt, în scopul de a crea o situație juridică nouă

între părți.

Acțiunea are ca obiect obligația de

a face, pretinzându-se pârâtei o prestație pozitivă și nu este evaluabilă în

bani.

În consecință, calea de atac este

apelul.

Având în vedere că art. 2 C. proc.

civ. a fost modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 219/2005 și potrivit

pct. 2 al acestui text de lege tribunalele judecă apelurile declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță, normele procedurale

fiind de imediată aplicare, nu se mai impune reformarea încheierii atacate.

În consecință, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de P.M.

împotriva încheierii civile nr. 1023/R din 11 aprilie 2005 a Curții de Apel

Cluj, secția civilă de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2005.