ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3371/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 11

aprilie 2003, reclamantul M.B., a chemat în judecată pe pârâta SC A.I.E. SRL

București, pentru a fi obligată la plata sumei de 3.503 dolari S.U.A.,

reprezentând cota de profit pentru perioada martie 1999-26 august 2000 și

8.913,73 dolari S.U.A. penalități de întârziere aferente perioadei martie

1999-31 octombrie 2002.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

susținut că a încheiat cu pârâta în anul 1994 un contract de asociere pentru

repararea, modernizarea și exploatarea spațiului în suprafață de 195 mp. și

teren aferent, situat în București, str. Anton Păun, sectorul 3, dar aceasta nu

și-a îndeplinit obligațiile de plată a cotei de profit.

Prin sentința civilă nr. 15788 din 5

decembrie 2003, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca

prescris capătul de cerere privind pretențiile aferente perioadei martie 1999 -

11 aprilie 2000 și ca nefondate restul pretențiilor.

Hotărârea tribunalului a rămas

definitivă în baza deciziei nr. 236 din 28 mai 2004 a Curții de Apel București,

secția a V-a comercială, prin care s-a respins ca nefondat apelul reclamantului

M.B., prin primarul general.

Cu actul înregistrat la 20 iulie

2004 reclamantul a formulat motive de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că potrivit Legii nr. 189/1998, privind

finanțele publice locale sumele încasate din concesionarea sau închirierea unor

bunuri ale statului constituie venituri ale bugetului și, în această situație,

dreptul reclamantului de a le pretinde se prescrie în termen de 5 ani, conform

dispozițiilor O.G. nr. 61/2002.

Recursul reclamantului este

nefondat.

Din actele dosarului rezultă că, în

speță, se valorifică drepturi ce rezultă din executarea unui contract de

asociere în participațiune încheiat de părțile din proces, în anul 1994, ceea

ce înseamnă că în mod corect au reținut instanțele că pretențiile reclamantului

pentru intervalul martie 1999 - august 2000 sunt prescrise conform art. 3 din decretul

nr. 167/1958 (încheierea din 26 septembrie 2003, dosarul de fond).

Critica recurentului vizează

împrejurarea că, potrivit legii finanțelor publice, astfel de venituri

reprezintă venituri publice și ca atare, termenul în care pot fi valorificate

este cel prevăzut în O.G. 61/2002.

În realitate, deși prin legea

finanțelor publice sumele rezultate din concesionarea sau închirierea bunurilor

statului se fac venituri la buget, această împrejurare nu este de natură să

caracterizeze pretențiile reclamantului ca fiind creanțe bugetare, în sensul O.G.

nr. 61/2002 republicată.

Din acest punct de vedere, instanța

de apel a pronunțat o hotărâre legală reținând că în conformitate cu art. 138

din O.G. 61/2002 dreptul de a cere executare silită a creanțelor bugetare se

prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a

luat naștere acest drept, ori, în cauză se discută dreptul material la acțiune

și nu dreptul de a cere executarea silită, motivul de recurs invocat de

reclamant sub acest aspect neputând a fi reținut.

Pentru aceste considerente, recursul

reclamantului va fi respins în conformitate cu art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul M.B., împotriva deciziei nr. 236 din 28 mai 2004 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 3 iunie 2005.