ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3371/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 11 aprilie 2003, reclamantul M.B., a chemat în judecată pe pârâta SC A.I.E. SRL București, pentru a fi obligată la plata sumei de 3.503 dolari S.U.A., reprezentând cota de profit pentru perioada martie 1999-26 august 2000 și 8.913,73 dolari S.U.A. penalități de întârziere aferente perioadei martie 1999-31 octombrie 2002. În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că a încheiat cu pârâta în anul 1994 un contract de asociere pentru repararea, modernizarea și exploatarea spațiului în suprafață de 195 mp. și teren aferent, situat în București, str. Anton Păun, sectorul 3, dar aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile de plată a cotei de profit.

Prin sentința civilă nr. 15788 din 5 decembrie 2003, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca prescris capătul de cerere privind pretențiile aferente perioadei martie 1999 - 11 aprilie 2000 și ca nefondate restul pretențiilor. Hotărârea tribunalului a rămas definitivă în baza deciziei nr. 236 din 28 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, prin care s-a respins ca nefondat apelul reclamantului M.B., prin primarul general. Cu actul înregistrat la 20 iulie 2004 reclamantul a formulat motive de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că potrivit Legii nr. 189/1998, privind finanțele publice locale sumele încasate din concesionarea sau închirierea unor bunuri ale statului constituie venituri ale bugetului și, în această situație, dreptul reclamantului de a le pretinde se prescrie în termen de 5 ani, conform dispozițiilor O.G.

nr. 61/2002. Recursul reclamantului este nefondat. Din actele dosarului rezultă că, în speță, se valorifică drepturi ce rezultă din executarea unui contract de asociere în participațiune încheiat de părțile din proces, în anul 1994, ceea ce înseamnă că în mod corect au reținut instanțele că pretențiile reclamantului pentru intervalul martie 1999 - august 2000 sunt prescrise conform art. 3 din decretul nr. 167/1958 (încheierea din 26 septembrie 2003, dosarul de fond). Critica recurentului vizează împrejurarea că, potrivit legii finanțelor publice, astfel de venituri reprezintă venituri publice și ca atare, termenul în care pot fi valorificate este cel prevăzut în O.G. 61/2002. În realitate, deși prin legea finanțelor publice sumele rezultate din concesionarea sau închirierea bunurilor statului se fac venituri la buget, această împrejurare nu este de natură să caracterizeze pretențiile reclamantului ca fiind creanțe bugetare, în sensul O.G.

nr. 61/2002 republicată. Din acest punct de vedere, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală reținând că în conformitate cu art. 138 din O.G. 61/2002 dreptul de a cere executare silită a creanțelor bugetare se prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naștere acest drept, ori, în cauză se discută dreptul material la acțiune și nu dreptul de a cere executarea silită, motivul de recurs invocat de reclamant sub acest aspect neputând a fi reținut. Pentru aceste considerente, recursul reclamantului va fi respins în conformitate cu art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.B., împotriva deciziei nr. 236 din 28 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 3 iunie 2005.