ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2364/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

7 iunie 1999 sub nr. 2383 pe rolul Tribunalului București reclamantul

R.V. a chemat în judecată Statul

Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței că

prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe pârât la plata sumei de

30.000 dolari SUA sau contravaloarea acestora în lei la momentul plății, cu

titlu de despăgubiri, ca urmare a erorilor judiciare săvârșite împotriva

reclamantului de către fostele organe de poliție și procuratură în dosarele nr.

88/P/1985 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București și nr.

84/P/1989 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, precum și pentru

privarea reclamantului de libertate în baza mandatului de arestare preventivă

nr. 17/1988/1985.

În motivarea acțiunii reclamantul

arată că la data de 9 septembrie 1984 ofițeri ai fostei miliții l-au

percheziționat, interogat și i-au confiscat aparatura electronică, iar la 17

ianuarie 1985, în baza unui mandat de reținere preventivă a fost arestat până

la data de 2 mai 1985.

Se mai arată de către reclamant că

ulterior s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală.

La data de 18 octombrie 2000,

reclamantul și-a majorat cuantumul pretențiilor la 50.000 dolari SUA.

Tribunalul București, secția a IV-a,

prin sentința civilă nr. 1676 din 18 noiembrie 2002, a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune al reclamantului și a respins acțiunea

formulată de către reclamant ca neîntemeiată.

S-a reținut că în conformitate cu

prevederile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. acțiunea pentru repararea pagubei

produse pentru erori judiciare poate fi pornită în termen de 1 an de la data

rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de

scoatere de sub urmărire penală; ori în cauză acest termen a fost cu mult

depășit, motiv pentru care a fost admisă excepția prescripției dreptului la

acțiune al reclamantului.

Referitor la privarea reclamantului

de libertate prin mandatul de arestare preventivă nr. 17/88/P/1985, a reținut

că reclamantul ar fi putut să promoveze o acțiune în daune în termenul de 3 ani

prevăzut de art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care începe să curgă de

la data când păgubitul a cunoscut cine este persoana vinovată.

De asemenea, a înlăturat susținerile

reclamantului privind repunerea în termen prin decizia Curții Constituționale.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.

Se susține că instanța a soluționat

cauza în lipsa părților, fără să se fi solicitat judecarea în lipsă, apreciind

prin „propriile simțuri” că reclamantul a fost prezent în sala de judecată și a

plecat.

Se mai susține de către apelant că

instanța nu a încercat să stabilească identitatea persoanei care a părăsit

sala.

Apelantul arată că judecarea

procesului în lipsa sa, cu încălcarea gravă a prevederilor imperative ale art.

242 C. proc. civ. i-a produs grave prejudicii prin încălcarea dreptului său la

apărare, a principiului contradictorialității privându-l de beneficiul unui

proces echilibrat.

Se susține de asemenea că s-a

apreciat greșit că acțiunea sa este prescrisă, că nu a operat o repunere în

termen și, în plus, soluția este și contradictorie constatându-se că acțiunea

este prescrisă ea a fost respinsă ca nefondată.

Curtea de Apel București, secția a

III-a, prin decizia civilă nr. 684 din 6 aprilie 2004, a respins ca nefondat

apelul.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de apel a reținut că împrejurarea că instanța de fond l-a identificat

pe reclamant, prin „propriile simțuri”, fără a-i solicita un act de identitate,

nu este de natură a atrage nulitatea, deoarece reclamantul nu se afla la prima

experiență procesuală, iar potrivit art. 128 și art. 129 alin. (2) C. proc.

civ. judecătorul poate ordona măsurile necesare judecării cererii.

S-a reținut de asemenea că

reclamantul nu a înțeles să se prezinte la nici unul din termenele fixate de

instanță; în consecință instanța de fond a făcut o corectă aplicare a art. 723

alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la criticile privind modul

de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune și a repunerii în

termen, instanța de apel a reținut că soluția pronunțată de către instanța de

fond este legală și temeinică.

Recursul este fondat.

Astfel, în conformitate cu

prevederile art. 242 pct. 2 C. proc. civ. instanța va suspenda judecata (deci

este o dispoziție cu caracter imperativ) dacă nici una din părți nu se prezintă

la strigarea cauzei.

Singura excepție de la această

prevedere imperativă este menționată în alineatul al doilea al acestui articol,

respectiv în situația când s-a „cerut în scris judecarea în lipsă”.

Instanța de fond a încălcat

dispozițiile mai înainte menționate și a soluționat cauza, apreciind în

practicaua sentinței „că reclamantul prezent în sală înțelege să părăsească

sala” neexistând nici o dovadă în acest sens.

Considerentele deciziei pronunțate

de către instanță, în sensul că identificarea reclamantului de către instanță

prin „propriile simțuri” ar fi suficientă, nu poate fi reținută.

De menționat că în motivarea

sentinței instanța de fond, împrejurarea că acțiunea s-a judecat în lipsa

tuturor părților, fără ca vreuna din ele să fi solicitat în scris judecarea în

lipsă, este justificată printr-un argument care nu-și găsește corespondență în

cadrul de procedura civilă, respectiv acela al pedepsirii atitudinii

reclamantului de a nu se prezenta la termen, considerată ca un abuz, iar

„sancțiunea pentru acest abuz, tribunalul a apreciat-o ca fiind tocmai

judecarea cauzei, în lipsa reclamantului, chiar dacă nu s-a solicitat judecarea

în lipsă”.

Acest raționament confirmă

susținerea recurentului reclamant în legătură cu nelegalitatea hotărârii care

s-a făcut cu nerespectarea normelor procedurale, care atrag nulitatea întrucât

au încălcat principiile dreptului la apărare și principiul

contradictorialității.

Astfel fiind urmează a admite

recursul, a casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea

apelului formulat de către reclamant împotriva sentinței pronunțată de către

instanța de fond.

Cu ocazia rejudecării apelului urmează

a fi avute în vedere și celelalte critici formulate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamantul

R.V. împotriva deciziei civile nr. 684/A din 6 aprilie 2004 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, pe care o casează.

Trimite

cauza pentru rejudecarea apelului formulat de reclamant împotriva sentinței

civile nr. 1676 din 18 noiembrie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2005.