ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4854/2005

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 13 februarie 2004, reclamantul B.G. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, în contradictoriu cu pârâții N.E. și N.D.C., instanța de judecată să dispună evacuarea acestora din urmă din imobilul situat în Bârlad. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost căsătorit cu pârâta N.E. Căsătoria a fost desfăcută prin divorț. Prin decizia nr. 157 din 24 ianuarie 2001 a Curții de Apel Iași, apartamentul menționat a fost atribuit reclamantului. Pârâții au formulat cerere reconvențională, solicitând stabilirea unui drept de retenție asupra imobilului în favoarea acestora. În motivarea cererii, pârâții-reclamanți reconvenționali au arătat că reclamantul-pârât a fost obligat la plata unei sulte în valoare de 28.847.064 lei.

Acesta nu a executat obligația menționată. Prin sentința nr. 1857 din 24 iunie 2004, Judecătoria Bârlad a respins acțiunea în evacuare, a respins excepția tardivității cererii reconvenționale, a admis cererea reconvențională și a stabilit în favoarea pârâților-reclamanți reconvenționali un drept de retenție asupra imobilului în litigiu. S-a reținut că, după divorț, nici una din părțile menționate nu au pus în executare hotărârea de partaj a bunurilor comune, așa încât aceasta și-a pierdut puterea executorie, intervenind prescripția de 3 ani. Părțile nu au pierdut însă dreptul de proprietate asupra bunurilor la care aceste hotărâri se referă. Împotriva hotărârii primei instanțe reclamantul a declarat apel, criticile privind greșita aplicare a legii.

Prin decizia nr. 1718 din 9 noiembrie 2004, Curtea de Apel Iași a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea și a dispus evacuarea pârâților. Prin aceeași decizie, instanța de control judiciar a respins cererea reconvențională și a înlăturat dispoziția privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată la fond. În motivarea acestei hotărâri, instanța de apel a reținut că, în mod legal cererea principală și cererea reconvențională au fost judecate împreună. Plata sultei este legată indisolubil de predarea bunului, așa încât pârâta, aflându-se în posesia bunului, nu a pierdut prin prescripție dreptul de a cere sulta. Cum însă apartamentul în litigiu a fost atribuit reclamantului, acțiunea în evacuare a pârâților este întemeiată, aceasta având rolul de a restabili toate atributele dreptului de proprietate.

Admiterea acțiunii în evacuare nu este în contradicție cu recunoașterea unui drept de retenție, care însă indisponibilizează bunul, fără a putea afecta folosința acestuia. Împotriva acestei din urmă hotărâri reclamantul B.G. a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Reclamantul a susținut că în mod greșit a fost respinsă excepția tardivității formulării cererii reconvenționale și s-a apreciat că dreptul pârâtei de a cere plata sultei nu este prescris. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În raport de dispozițiile art. 119 alin. (2) teza II C. proc. civ., cu referire la actele dosarului, se constată depunerea în termen a cererii reconvenționale, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat sub aspectul acestei critici.

De altfel, cererea reconvențională a fost respinsă, ca urmare a admiterii apelului declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe. Drept urmare, calea de atac exercitată, exclusiv cu privire la această critică, nu este justificată sub aspectul existenței condiției interesului. În fine, autoritatea de lucru judecat se referă exclusiv la dispozitivul hotărârii, în raport de împrejurarea că numai acesta concretizează și precizează dreptul recunoscut sau negat. Or, prin dispozitivul hotărârii atacate nu s-a statuat asupra dreptului reclamantei reconvenționale referitor la sultă. Aprecierile instanței de control judiciar, prin considerente, privesc exclusiv justificarea soluției de admitere a cererii principale, sub aspectul necontrarietății cu un eventual drept de retenție ce s-ar stabili în condițiile legii în favoarea pârâtei.

Drept urmare, criticile formulate de reclamant sunt neîntemeiate, străine de natura pricinii, care nu a avut ca obiect obligarea la plata sultei și, ca atare, instanța nu s-a pronunțat asupra acestui aspect prin dispozitiv. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei civile nr. 1718 din 9 noiembrie 2004 a Curții de Apel Iași, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 iunie 2005.