ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1557/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 46/ CEA din 7 septembrie 2005 a Tribunalului Constanța, în baza art. 403 C. proc. pen., a fost respinsă cererea de revizuire a sentinței penale nr. 118 din 26 februarie 1999 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul penal nr. 2207/1998, formulată de revizuientul condamnat I.M. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că cererea de revizuire a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc.

pen., de către revizuient care a susținut că există fapte și împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, iar în dovedirea temeiului invocat s-a indicat declarația numitului D.C., care la judecarea cauzei a avut calitatea de coinculpat, arătându-se că situația de fapt învederată, precum că revizuientul condamnat nu a participat la săvârșirea infracțiunii, constituie o împrejurare nouă cu ajutorul căreia se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnate a revizuientului. Instanța a constatat că susținerile coinculpatului D.C. au fost cunoscute de către instanțele care au judecat cauza în primă instanță și în căile de atac, astfel nefiind întrunită condiția prevăzută de art. 394 lit. a) C. proc.

pen. Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel revizuientul, în termen, motivat pe considerentul că instanța de fond nu a dat valență probelor administrate, din care a rezultat că nu a participat la săvârșirea faptei de tâlhărie cu consecința morții, solicitând admiterea cererii și revizuirea sentinței penale de condamnare. Prin decizia penală nr. 260/ P din 12 octombrie 2005 a Curții de Apel Constanța, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 966/P/2005, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuientul I.M., împotriva sentinței penale nr. 46/ CEA din 7 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul penal nr. 55/CEA/2005, iar în baza art. 192 C. proc.

pen., a fost obligat apelantul la 500.000 ROL (50 RON) cheltuieli judiciare statului. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că sentința penală nr. 118 din 26 februarie 1999 pronunțată de Tribunalul Constanța, prin care inculpatul a fost condamnat, la o pedeapsă rezultantă de 25 ani închisoare a fost atacată cu apel și recurs, rămânând definitivă prin decizia penală nr. 3107 din 30 iunie 2000. În cererea de revizuire, condamnatul a solicitat a se lua act că nu se face vinovat de săvârșirea faptei de tâlhărie cu consecința morții victimei. Instanța de fond a admis audierea coinculpatului D.C., care surprinzător, a relatat după foarte mulți ani, că este singurul autor al faptelor, arătând că declarațiile anterioare nu le-a făcut sub amenințări, violențe exercitate de coinculpat sau familia acestuia, ci doar pentru faptul că acesta din urmă avea o datorie neachitată.

Motivația dată de condamnatul D.C. în schimbarea declarației, nu a putut fi primită de instanța de fond, deoarece nu este argumentată pe aspecte legate de starea de fapt și este în contradicție, flagrantă cu restul probelor administrate în cauză, cum ar fi procesul-verbal de prelevare a urmelor de la fața locului și raportul de constatare tehnico-științifică dactiloscopic nr. 28343 din 16 iunie 1999. Cum condamnatul nu a prezentat instanței că a descoperit fapte sau împrejurări noi, un martor, un înscris, care nu au fost cunoscute de instanța de fond cu ocazia soluționării cauzei, retractarea declarației coinculpatului, singulară, nu poate constitui un caz de revizuire a sentinței penale, nefiind prevăzută de prevederile art. 394 C. proc.

pen., astfel că apelul declarat a fost respins, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs revizuientul condamnat I.M., fără a arăta în scris motivele. În recurs, la termenul de judecată din data de 23 februarie 2006, s-a învederat faptul că la dosarul cauzei a fost primită și depusă o adresă de la Spitalul Penitenciar București, cu nr. N 2/24610 din 22 februarie 2006 către această instanță prin care s-a comunicat că numitul I.M. a decedat în data de 04 februarie 2006. Apărătorul recurentului revizuient, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar pe fond admiterea cererii de revizuire, în sensul rejudecării cauzei și achitarea inculpatului.

Examinând recursul declarat de revizuientul condamnat I.M. împotriva deciziei instanței de recurs din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) cu referire la art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., în condițiile art. 403 alin. (4) din același cod, Înalta Curte apreciază recursul revizuientului condamnat ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. În conținutul dispozițiilor art. 403 alin. (4) C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut expres condițiile judecării cererii de revizuire în situația decesului condamnatului.

Astfel, „când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin derogare de la dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. g) procedura de revizuire își va urma cursul, iar în cazul admiterii în principiu, după rejudecarea cauzei, instanța va hotărî potrivit dispozițiilor din art. 13 alin. (2) și (3) care se aplică corespunzător.” Potrivit dispozițiilor art. 394 C. proc.

pen., revizuirea poate fi cerută când: - s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanța la soluționarea cauzei; - un martor, un expert sau un interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; - un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; - un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; - când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia.

Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios și motivat instanța de apel și-a însușit, la rândul ei argumentele primei instanțe, reținând că motivele formulate pentru revizuient nu se circumscriu faptelor sau împrejurărilor noi ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, așa cum impune cazul de revizuire prevăzut la art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., având drept consecință respingerea cererii de revizuire formulată de condamnat.

Înalta Curte consideră că instanța de apel a făcut un examen propriu asupra solicitării revizuientului condamnat de a se stabili nevinovăția sa, chiar și în raport cu proba testimonială administrată de prima instanță, cu ocazia judecării cererii de revizuire, respectiv declarația martorului D.C., coinculpat cu revizuientul condamnat, în contextul mijloacelor de probă cu caracter științific menționate, constatând că aceste apărări nu se încadrează în cazul de revizuire invocat, ca, de altfel nici și în celelalte cazuri stipulate de art. 394 C. proc. pen., ale căror condiții sunt expres și limitativ prevăzute de lege. Mai mult, apărările de constatare a nevinovăției revizuientului condamnat I.M.

au fost invocate nu numai în primă instanță, cu ocazia judecării fondului cauzei, dar și în căile ordinare de atac, respectiv a apelului și recursului, instanțele, pronunțându-se motivat asupra acestora, în raport cu probele administrate, stabilind, dimpotrivă vinovăția inculpatului I.M.

în săvârșirea infracțiunilor de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 lit. a) și i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., și art. 37 lit. a) C. pen., precum și art. 211 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în concurs real prevăzut de art. 33 lit. a) din același cod, și având drept consecință condamnarea acestuia pentru fiecare din faptele arătate, urmând ca acesta să execute o pedeapsă principală rezultantă de 25 de ani închisoare, așa cum rezultă din sentința penală nr. 118 din 26 februarie 1999 pronunțată de Tribunalul Constanța, rămasă definitivă prin respingerea recursului inculpatului, prin decizia nr. 3107 din 30 iunie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4502/1999.

În raport cu cele arătate, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materia revizuirii în raport cu motivele invocate de revizuientul condamnat, pronunțând o hotărâre legală sub toate aspectele, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. În raport cu cele menționate, Înalta Curte consideră decizia pronunțată de instanța de apel ca fiind legală și temeinică sub toate aspectele. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul condamnat I.M. împotriva deciziei penale nr. 260/ P din 12 octombrie 2005 a Curții de Apel Constanța, secția penală.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 40 RON (400.000 lei), se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul I.M. împotriva deciziei penale nr. 260/ P din 12 octombrie 2005 a Curții de Apel Constanța, secția penală. Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 40 RON (400.000 lei), se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 martie 2006.