ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5457/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul Constanța, prin sentința

penală nr. 332 din 20 mai 2003, a respins contestația la executare formulată de

condamnatul S.N. privind executarea sentinței penale nr. 45 din 26 ianuarie

1999 a Tribunalului Constanța, definitivă la data de 17 martie 1999 prin

neapelare.

În fapt, instanța a reținut că, prin

hotărârea menționată s-a dispus condamnarea inculpatului la 8 ani închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

Condamnatul contestator a solicitat

micșorarea acestei pedepse, pe care o consideră deosebit de grea.

Analizând cererea formulată, în

raport de dispozițiile art. 461 C. proc. pen., tribunalul a constatat că

aceasta nu se încadrează în nici unul din cazurile când se poate exercita o

asemenea contestație.

Împotriva sentinței a declarat apel,

în termen legal, condamnatul, solicitând admiterea acestuia și redozarea

pedepsei, în sensul reducerii cuantumului acesteia, întrucât pedeapsa aplicată

este prea mare.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia penală nr. 188/ P din 13 iunie 2003, a respins, ca nefondat, apelul,

apreciind că în cauză ne aflăm în fața unei hotărâri de condamnare rămasă

definitivă, iar printre cazurile prevăzute de art. 461 C. proc. pen., nu se

regăsește și cel referitor la reducerea pedepsei închisorii aplicată printr-o

hotărâre penală rămasă definitivă.

În termen legal, cu reiterarea

acelorași motive, condamnatul S.N. a declarat recurs, care, examinat în raport

cu dispozițiile legale în vigoare și hotărârile criticate, va fi respins, ca

nefondat.

Conform dispozițiilor cuprinse în

art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., contestația contra executării

hotărârii penale se face, printre altele, când se invocă o cauză de micșorare a

pedepsei, prevederi care trebuie examinate în raport cu cele ale art. 14 alin.

(1) C. pen., potrivit cărora: „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a

intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă

depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită,

se reduce la acest maxim”.

Aceste prevederi reglementează

situația pedepselor pronunțate sub legea veche ce depășesc maximul special

prevăzut de legea nouă, în situația în care conținutul constitutiv al

infracțiunii în discuție, prin toate elementele sale definitorii, a rămas

neschimbat, noua lege cuprinzând doar noi limite de pedeapsă, evident mai

reduse, pentru o infracțiune judecată definitiv, iar hotărârea de condamnare a

intrat în puterea lucrului judecat.

Atunci când această premisă majoră

este realizată, și anume, aceeași faptă cu aceeași încadrare juridică, dar

sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă,

sunt aplicabile prevederile art. 15 C. pen., în sensul că, menținerea sau

reducerea pedepsei se apreciază de către instanța de executare în raport de

criteriile cuprinse în aceste dispoziții.

Revenind la cauză se constată că nu

sunt aplicabile nici una dintre prevederile legale invocate de către condamnat

și analizate în cele ce preced, deoarece de la data de 17 martie 1999, deci

după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a inculpatului pentru

infracțiunea de tâlhărie, prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. d)

și f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) din același cod, nu a intervenit o

nouă reglementare care să prevadă noi limite de pedeapsă, mai reduse, pentru

aceeași infracțiune.

Dimpotrivă, Legea nr. 169 din 18

aprilie 2002 care a modificat și completat dispozițiile art. 211 C. pen., prin

introducerea alin. (2

1

) lit. c), prevede pentru tâlhăria săvârșită

într-o locuință sau în dependințe ale acesteia, majorarea limitelor pedepsei de

la 7 la 20 de ani, față de limitele stabilite anterior care se situau între 5

și 20 de ani.

În consecință, secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 385

15

alin. (1)

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

condamnatul S.N., hotărârile criticate fiind legale și temeinice și îl va

obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de condamnatul S.N. împotriva deciziei penale nr.

188 din 13 iunie 2003 a Curții de Apel Constanța.

Obligă pe recurent la plata sumei de

650.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de

150.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

25 noiembrie 2003.