ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5457/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Constanța, prin sentința penală nr. 332 din 20 mai 2003, a respins contestația la executare formulată de condamnatul S.N. privind executarea sentinței penale nr. 45 din 26 ianuarie 1999 a Tribunalului Constanța, definitivă la data de 17 martie 1999 prin neapelare. În fapt, instanța a reținut că, prin hotărârea menționată s-a dispus condamnarea inculpatului la 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie. Condamnatul contestator a solicitat micșorarea acestei pedepse, pe care o consideră deosebit de grea. Analizând cererea formulată, în raport de dispozițiile art. 461 C. proc. pen., tribunalul a constatat că aceasta nu se încadrează în nici unul din cazurile când se poate exercita o asemenea contestație.

Împotriva sentinței a declarat apel, în termen legal, condamnatul, solicitând admiterea acestuia și redozarea pedepsei, în sensul reducerii cuantumului acesteia, întrucât pedeapsa aplicată este prea mare. Curtea de Apel Constanța, prin decizia penală nr. 188/ P din 13 iunie 2003, a respins, ca nefondat, apelul, apreciind că în cauză ne aflăm în fața unei hotărâri de condamnare rămasă definitivă, iar printre cazurile prevăzute de art. 461 C. proc. pen., nu se regăsește și cel referitor la reducerea pedepsei închisorii aplicată printr-o hotărâre penală rămasă definitivă. În termen legal, cu reiterarea acelorași motive, condamnatul S.N. a declarat recurs, care, examinat în raport cu dispozițiile legale în vigoare și hotărârile criticate, va fi respins, ca nefondat.

Conform dispozițiilor cuprinse în art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., contestația contra executării hotărârii penale se face, printre altele, când se invocă o cauză de micșorare a pedepsei, prevederi care trebuie examinate în raport cu cele ale art. 14 alin. (1) C. pen., potrivit cărora: „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim”.

Aceste prevederi reglementează situația pedepselor pronunțate sub legea veche ce depășesc maximul special prevăzut de legea nouă, în situația în care conținutul constitutiv al infracțiunii în discuție, prin toate elementele sale definitorii, a rămas neschimbat, noua lege cuprinzând doar noi limite de pedeapsă, evident mai reduse, pentru o infracțiune judecată definitiv, iar hotărârea de condamnare a intrat în puterea lucrului judecat. Atunci când această premisă majoră este realizată, și anume, aceeași faptă cu aceeași încadrare juridică, dar sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, sunt aplicabile prevederile art. 15 C. pen., în sensul că, menținerea sau reducerea pedepsei se apreciază de către instanța de executare în raport de criteriile cuprinse în aceste dispoziții.

Revenind la cauză se constată că nu sunt aplicabile nici una dintre prevederile legale invocate de către condamnat și analizate în cele ce preced, deoarece de la data de 17 martie 1999, deci după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a inculpatului pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) din același cod, nu a intervenit o nouă reglementare care să prevadă noi limite de pedeapsă, mai reduse, pentru aceeași infracțiune. Dimpotrivă, Legea nr. 169 din 18 aprilie 2002 care a modificat și completat dispozițiile art. 211 C. pen., prin introducerea alin. (2 1 ) lit. c), prevede pentru tâlhăria săvârșită într-o locuință sau în dependințe ale acesteia, majorarea limitelor pedepsei de la 7 la 20 de ani, față de limitele stabilite anterior care se situau între 5 și 20 de ani.

În consecință, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul S.N., hotărârile criticate fiind legale și temeinice și îl va obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul S.N. împotriva deciziei penale nr. 188 din 13 iunie 2003 a Curții de Apel Constanța. Obligă pe recurent la plata sumei de 650.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 150.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 noiembrie 2003.