ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8077/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8077/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul Vâlcea la 15 decembrie 1998, reclamanta C.I.(născută P.) a chemat în

judecată orașul Călimănești prin Primar, SC C.C. SA și pe pârâta V.D.,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:

- să se constate că reclamanta este

proprietara casei cu parter și etaj, compusă din 8 camere și garaj, a corpului

de casă compus din 3 camere și bucătărie de vară și a terenului aferent,

situate în orașul Călimănești, județul Vâlcea;

- să se dispună restituirea în

natură a acestor imobile;

- să se constate nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8805 din 3 decembrie 1997

încheiat între V.D. și SC C.C. SA

În motivarea acțiunii, astfel cum a

fost precizată, reclamanta a arătat că este moștenitoarea legală a autorilor

săi, P. Paul, decedat la 24 noiembrie 1946 și P.A., decedată la 6 mai 1996,

care au edificat imobilele menționate, imobile ce au fost naționalizate abuziv

prin Decretul nr. 92/1950. Reclamanta a mai arătat că, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 112/1995, s-a adresat Comisiei Județene Vâlcea, cererea fiind

respinsă prin Hotărârea nr. 303/1998, cu motivarea că fostul proprietar nu

făcea parte din categoriile de persoane cărora le erau aplicabile prevederile

decretului de naționalizare.

Reclamanta a precizat că împotriva

acestei hotărâri a formulat contestație ce a fost respinsă de către Judecătoria

Brezoi, prin sentința civilă nr. 588 din 22 iunie 1998, cu motivarea că are

calea unei acțiuni în revendicare de drept comun.

S-a susținut că imobilul compus din

8 camere (vila U.) a fost vândut de către pârâta SC C. SA pârâtei V.D. printr-o

licitație publică, contractul încheiat fiind lovit de nulitate absolută,

întrucât vânzătoarea nu era proprietara imobilului, fiind aplicabile dispozițiile

art. 19 din Legea nr. 85/1992.

Tribunalul Vâlcea, prin sentința

civilă nr. 323 din 26 septembrie 2000, a respins acțiunea reținând că, potrivit

actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20941 din 31 iulie 1933, P.P.,

autorul reclamantei și T.P., au dobândit în indiviziune corpul de clădire vechi

și terenul aferent, iar reclamanta nu a dovedit încetarea stării de

indiviziune. Ca atare, s-a reținut că acțiunea nu a fost formulară de toți

coproprietarii imobilelor în litigiu.

S-a considerat că imobilele au

trecut cu titlu în proprietatea statului, conform sentinței civile nr. 444 din 25

octombrie 1954 a fostului Tribunal Popular Raion Loviște, hotărâre ce nu a fost

desființată, iar prin hotărârea nr. 303/1998 a Comisiei Județene pentru

aplicarea Legii nr. 112/1995 s-a stabilit că imobilele nu au fost

naționalizate.

Reclamanta nu a pretins și nu a

dovedit că a solicitat să se constate nulitatea procesului-verbal de

adjudecare, încheiat cu ocazia licitației publice, care a stat la baza actului

autentic de vânzare-cumpărare și nici nu a probat că pârâta V.D. este

cumpărător de rea credință.

Curtea de Apel Pitești, prin decizia

civilă nr. 23 din 16 martie 2001, a respins ca nefondat apelul formulat de

reclamanta C.I. împotriva sentinței civile nr. 323 din 26 septembrie 2000 a

Tribunalului Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut ca și prima instanță, că acțiunea nu a fost formulată de toți

coproprietarii, nefiind dovedită încetarea stării de indiviziune, iar imobilul

a trecut cu titlu în proprietatea statului, printr-o hotărâre ce nu a fost

desființată și nu prin efectul naționalizării.

În ceea ce privește contractul de

vânzare-cumpărare, instanța a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada

existenței vreunui motiv de nulitate, iar pârâta V.D., în calitate de

cumpărătoare a fost de bună credință.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs reclamanta C.I., recurs ce a fost admis prin decizia civilă nr.

2400 din 14 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție, care a casat decizia nr. 23

A din 16 martie 2001 a Curții de Apel Pitești și sentința civilă nr. 323 din 26

septembrie 2000 a Tribunalului Vâlcea, secția civilă, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de fond.

Prin considerentele deciziei

menționate, Curtea Supremă de Justiție a reținut că între P.P. și T.P.,

cumpărătorii terenului în litigiu, a avut loc un partaj de folosință, obiectul

acțiunii introductive formându-l imobilul compus din construcțiile edificate de

antecesorul reclamantei și terenul aferent deținut de P.P., independent de cel

constituit în fosta proprietate P., pe care este edificată clădirea

„Policlinica P.”.

S-a apreciat că instanța era

obligată să soluționeze pe fond cererea în acest cadru procesual, fără a putea

reține, ca excepție, că acțiunea nu este formulată de toți coproprietarii.

S-a reținut că imobilul în litigiu a

trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, în condițiile în care

sentința civilă nr. 444 din 25 octombrie 1954 a Tribunalului Popular al

raionului Loviște, prin care terenul a fost preluat ca abandonat în temeiul

Decretului nr. 111/1951, a fost pronunțată în contradictoriu cu P.A., iar, pe

de altă parte, la acea dată imobilul figura deja ca trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 92/1950, prin naționalizare, conform procesului-verbal

din 20 aprilie 1950 al orașului Călimănești.

Mai mult, între părți, această

chestiune a mai fost dezlegată, în sensul că imobilul a fost preluat de stat

fără titlu, cu aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950, întrucât, anterior

formulării acțiunii pe calea dreptului comun, cererea înaintată de reclamantă

în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost respinsă, cu același considerent, prin

Hotărârea nr. 303/1998.

Curtea Supremă de Justiție a mai reținut

că, întrucât reclamanta și-a întemeiat cauzele de nulitate pe prevederile art. 948

C. civ., invocând cauza ilicită și frauda la lege, independent de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, instanța de apel trebuia să cerceteze problema nulității în

acest cadru.

Cu ocazia rejudecării după casare,

în fața Tribunalului Vâlcea, secția civilă, s-au administrat probe cu

interogatorii și martori.

Prin sentința civilă nr. 51 din 10

februarie 2003 Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a admis acțiunea principală și

în parte cererea precizatoare depusă de reclamanta C.I. la fila 41 din dosarul

nr. 1513/1998 al Judecătoriei Brezoi și a respins cererea reclamantei privind

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 27

noiembrie 1992 încheiat între SC C.C. SA și pârâta V.D.

S-a respins totodată cererea

reclamantei îndreptată împotriva Orașului Călimănești, județul Vâlcea.

Au fost obligate pârâtele SC C.C. SA

și V.D. să-i restituie reclamantei și să-i respecte dreptul de proprietate și

posesia asupra următoarelor imobile:

- terenul de 961,99 mp situat în

Căciulata, identificat prin contur albastru în schița anexă la raportul de

expertiză întocmit de expertul K.S. și anexa compusă din 3 camere, situată pe

acest teren;

- terenul de 1002,45 mp situat în

Căciulata, identificat prin contur roșu în schița anexă la raportul de

expertiză și construcția situată pe acest teren, „vila U.”, compusă din:

demisol cu două încăperi, parter și etaj (8 camere), acoperită cu țiglă.

Prin aceeași hotărâre au fost

obligate pârâtele la 11.600.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanta C.A.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că la data decesului, în anul 1946, autorul

reclamantei, P.P., deținea în proprietate exclusivă, și nu în indiviziune cu T.P.

terenul în litigiu și o clădire cu un singur nivel, compusă din 3 camere și

dependințe, în care a locuit împreună cu familia.

În spatele acestei clădiri, așa cum

au declarat martorii, era edificată o construcție compusă din demisol, parter

și etaj, acoperită cu țiglă, la roșu, fără tocărie la uși și ferestre și numai

cu pardoseli de beton în interior, rămânând în această stare până în 1950, când

a fost preluată de stat.

Tribunalul a reținut că imobilul a

fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, în mod abuziv, întrucât

așa cum s-a stabilit irevocabil de către Curtea Supremă de Justiție cât și pe

calea Legii nr. 112/1995, autorul reclamantei era exceptat de la naționalizare,

fiind medic.

S-a reținut astfel că reclamanta

este îndreptățită să solicite restituirea în natură a imobilelor preluate în

conformitate cu dispozițiile art. 1 din Normele Metodologice pentru aplicarea

Legii nr. 195, republicate în temeiul art. II din H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1957,

raportate la art. 480 C. civ. și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Prima instanță a mai reținut că la 1

ianuarie 1990, imobilele provenite de la autorul reclamantei se aflau în

posesia și administrarea pârâtei SC C.C. SA, care, în temeiul Legii nr. 15/1990,

H.G. nr. 1041/1990 și Ordinului Ministerului Turismului nr. 157 din 17 aprilie 1991,

a inclus în patrimoniul său clădirea purtând denumirea vila U., ale cărei

finisaje ulterioare au fost efectuate de către Sfatul Popular Regional Pitești,

anterior predării în administrarea SC C.C. SA.

S-a apreciat că vânzarea la

licitație publică a imobilului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale în

vigoare la acel moment, neputându-se reține frauda la lege în detrimentul

foștilor proprietari, atâta timp cât SC C.C. SA se considera proprietar.

În ceea ce privește pe cumpărătoarea

V.D., s-a constatat că aceasta a luat cunoștință de licitație datorită

publicității făcute prin presă și nu sunt elemente care să conducă la concluzia

că aceasta ar fi fost de rea credință la cumpărarea imobilului.

În consecință, s-a reținut că

dreptul pe care-l opune reclamanta pârâților SC C.C. SA și V.D. este preferabil

titlului acestor pârâte, inclusiv contractului de vânzare-cumpărare încheiat la

27 noiembrie 1992.

S-a apreciat însă că actul de

vânzare-cumpărare încheiat între SC C.C. SA și V.D., deși nu este lovit de

nulitate, este ineficient și inopozabil reclamantei.

În ceea ce privește Orașul

Călimănești, reprezentat prin primar, chemat în judecată în calitate de pârât,

s-a constatat că această persoană juridică nu deține imobilele revendicate în

speță, astfel că cererea îndreptată împotriva acestuia este neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate au

declarat apel pârâtele V.D. și SC C.C. SA.

Prin apelul său, SC C.C. SA a

solicitat respingerea capătului de cerere din acțiunea reclamantei având ca

obiect revendicarea vilei U., susținând că actul de vânzare-cumpărare a fost

transcris și a devenit astfel opozabil reclamantei.

Prin apelul său, pârâta V.D. a

susținut, în esență, că acțiunea în revendicare este inadmisibilă întrucât

reclamanta a ales calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, care face

obiectul dosarului nr. 718/2003 pe rolul Tribunalului Vâlcea.

Prin cererea din 3 aprilie 2003

reclamanta C.I. a aderat la apelurile declarate de pârâte, solicitând

modificarea parțială a hotărârii primei instanțe în sensul admiterii și

capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte.

Curtea de Apel Pitești, secția

civilă, prin decizia civilă nr. 66 A din 24 aprilie 2003, a admis apelurile

pârâtelor și a schimbat în parte sentința Tribunalului Vâlcea nr. 51 din 10

februarie 2003 în sensul că a respins ca nefondat și capătul de cerere privind

revendicarea imobilelor teren și construcție și a înlăturat dispozițiile

referitoare la plata cheltuielilor de judecată.

S-a respins totodată cererea de

aderare la apel formulată de reclamantă și a fost obligată aceasta la 300.000

lei cheltuieli de judecată către pârâta V.D.

Prin considerentele deciziei,

instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 85/1992,

intrată în vigoare la 29 iulie 1992, potrivit cărora sunt lovite de nulitate

absolută contractele de vânzare-cumpărare ale locuințelor care nu au fost

construite din fondurile statului, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât

imobilul în litigiu era destinat unei utilizări turistice.

S-a apreciat că nu operează nici

unul din cazurile de nulitate absolută a vânzării imobilului în litigiu

întrucât până la această dată, reclamanta nu a formulat nici o acțiune în

justiție pe calea dreptului comun în scopul redobândirii proprietății și nici

nu s-a opus vânzării, deși data, locul și obiectul licitației au fost publice.

Distinct de inexistența cazurilor de

nulitate absolută prevăzute de art. 948 C. civ., s-a apreciat că nu operează

nici nulitatea absolută special prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

fiind în afara oricărei îndoieli buna credință a părților contractante la

momentul încheierii convenției.

Dată fiind valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare, s-a apreciat că imobilul în litigiu se

încadrează în categoria celor a căror restituire în natură nu este posibilă,

conform art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, s-a

considerat că în mod nelegal instanța de apel a procedat la compararea

titlurilor de proprietate ale părților, neobservând că titlu actual deține doar

pârâta cumpărătoare.

Împotriva deciziei civile nr. 66/A

din 24 aprilie 2003 a Curții de Apel Pitești a declarat recurs reclamanta C.I. la

17 iunie 2003 (13 iunie 2003, data poștei).

Prin motivele de recurs, reclamanta

a criticat decizia ca nelegală și netemeinică, invocând motivele prevăzute de

art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

Prima critică a vizat ignorarea de

către instanța de apel a faptului că prin acțiunea sa a revendicat două imobile

construcții, unul cu trei camere, situat pe terenul de 961,99 mp din Căciulata,

nr. 401 și altul de 8 camere, situat pe terenul de 1002,45 mp din Căciulata,

nr. 435. S-a reținut că respingând în tot acțiunea în revendicare, Curtea de

Apel Pitești a acordat mai mult decât s-a cerut, în condițiile în care cele

două apeluri vizau doar imobilul vila U., fiind astfel incidente dispozițiile

art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Cel de-al doilea motiv de recurs a

vizat greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, instanța de apel

pretinzând că decizia de casare (decizia Curții Supreme de Justiție nr. 2400

din 14 iunie 2002) a statuat că dreptul de retrocedare pretins de reclamantă

trebuie examinat în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin cel de-al treilea motiv de

recurs, reclamanta a criticat decizia recurată pentru greșita respingere a

cererii sale de aderare la apel, în condițiile în care s-a dovedit frauda la

lege prin încălcarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 85/1992.

Intimatele SC C.C. SA și V.D. au

formulat întâmpinări la 28 iunie 2004 și, respectiv, 1 februarie 2005,

solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În recurs, reclamanta a depus la

dosar, în dovedirea calității procesuale active, acte de stare civilă precum și

actul de vânzare din 31 iulie 1933, în copie, precum și copia procesului-verbal

de inventariere încheiat conform art. 3 din Decretul nr. 111/1951 și adeverința

nr. 15170 din 18 februarie 1998 eliberată de Ministerul de Interne, din care

rezultă că este cetățean român.

Analizând ansamblul probator

administrat în cauză, raportat la criticile invocate de reclamanta-recurentă,

Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să aprecieze că recursul acesteia

este fondat, având în vedere următoarele considerente:

Admițând apelurile declarate în

cauză de pârâtele V.D. și SC C.C. SA, în privința capătului de cerere privind

revendicarea imobilelor, Curtea de Apel Pitești a acordat mai mult decât s-a

solicitat, fiind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a ignorat

faptul că prin acțiunea introductivă, reclamanta C.I. a revendicat două imobile

construcții, unul cu trei camere și un singur nivel, situat pe terenul de

961,99 mp din Căciulata, nr. 401 și altul, compus din 8 camere și format din

demisol, parter și etaj, situat pe terenul de 1002,45 mp din Căciulata, nr. 435.

În condițiile în care cele două

apeluri au vizat exclusiv vila U., deci imobilul de 8 camere de la nr. 435,

care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC C.C.

SA și V.D., instanța de apel modificând soluția primei instanțe în sensul

respingerii în tot a capătului de cerere privind revendicarea tuturor

imobilelor, a acordat ceea ce nu s-a cerut. S-a încălcat astfel principiul

autorității de lucru judecat în ceea ce privește obligarea la restituire, a

terenului de 961,99 mp și a construcției din 3 camere, soluționată distinct

prin dispozitivul sentinței Tribunalului Vâlcea, secția civilă, și asupra

căreia nu s-au formulat critici de către nici una dintre apelante.

Totodată, instanța de apel a avut în

vedere doar dispoziția din decizia de casare a Curții Supreme de Justiție (nr. 2400

din 14 iunie 2002) cu privire la examinarea dreptului la retrocedare pretins de

reclamantă în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care a constituit, în

realitate, doar o motivarea a faptului că imobilele trebuie considerate ca

fiind preluate de stat fără titlu.

Referindu-se la dispozițiile Legii

nr. 10/2001, instanța de apel a făcut astfel aplicarea unor prevederi legale ce

nu erau în vigoare la data promovării acțiunii, întemeiate de reclamantă pe

dispozițiile art. 480 C. civ. și ale Normelor Metodologice de aplicare a Legii

nr. 112/1995 și nu a observat că acțiunea în revendicare putea fi formulată pe

calea dreptului comun, astfel cum s-a statuat cu ocazia primei judecăți de

către instanța supremă, fiind în discuție o preluare abuzivă, fără titlu.

S-a admis apelul pârâtei V.D.,

dându-se eficiență criticilor formulate de această prin motivele de apel,

critici prin care s-a apreciat că acțiunea în revendicare pe calea dreptului

comun este inadmisibilă, deși, în finalul considerentelor deciziei recurate, instanța

de apel analizat acțiunea în revendicare prin prisma dispozițiilor dreptului

comun. Cu toate acestea, instanța de apel a greșit atunci când a considerat că

s-a procedat nelegal de către prima instanță la compararea titlurilor părților.

În mod nelegal și în contradicție cu

probele administrate, s-a apreciat că reclamanta a opus titlului valabil al

pârâtei cumpărătoare, doar vocația la acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent conform Legii nr. 10/2001. Acest drept al reclamantei la acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent își are însă temeiul tocmai în dreptul de

proprietate al acesteia, drept ce nu a ieșit niciodată din patrimoniul

autorului său, ca efect al unei preluări abuzive, conform art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998 și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a dovedit atât cu înscrisurile

depuse la dosar cât și cu proba testimonială administrată în cauză că imobilele

în litigiu au aparținut autorului reclamantei, P.P., persoană exceptată de la

naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950.

Ca atare, în mod nejustificat s-a

apreciat de către instanța de apel că titlu actual deține doar pârâta

cumpărătoare.

Așa cum corect a apreciat prima

instanță ca urmare a comparării titlurilor, titlul reclamantei este mai

caracterizat, dreptul autorului său fiind preferabil, iar data sa mult

anterioară față de data actului opus de pârâtă.

În consecință, și cel de-al doilea

motiv de recurs va fi apreciat ca întemeiat pentru considerentele menționate.

Critica referitoare la greșita respingere

a cererii de aderare la apel formulată de reclamantă va fi apreciată ca

neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sub acest aspect, instanța de apel a

apreciat în mod corect că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 19 din

Legea nr. 85/1992, invocate de reclamantă ca motiv de nulitate absolută pentru

fraudă la legea a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului vila U.

Actul normativ menționat instituie o

normă legală prohibitivă, potrivit căreia sunt lovite de nulitate absolută

contractele de vânzare-cumpărare a locuințelor ce nu au fost construite din

fondurile statului.

Această normă este însă inaplicabilă

în speță, întrucât imobilul în litigiu era, la data vânzării, destinat unei

utilizări turistice, comerciale și nu putea fi considerat „locuință”.

În consecință se va aprecia că nu

s-a dovedit cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare, conform art. 948

C. civ., criticile formulate sub acest aspect de reclamanta-recurentă fiind

neîntemeiate.

Pentru considerentele menționate în analiza

primelor două motive de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să

admită recursul reclamantei și, ținând seama de dispozițiile art. 312 alin. (3)

C. proc. civ., să modifice decizia recurată în sensul respingerii ca nefondate

a apelurilor declarate de pârâtele V.D. și SC C.C. SA împotriva sentinței

civile nr. 51 din 10 februarie 2003 a Tribunalului Vâlcea, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta

C.I. împotriva deciziei nr. 66/A din 24 aprilie 2003 a Curții de Apel Pitești,

secția civilă, pe care o modifică, în sensul că, respinge, ca nefondate,

apelurile declarate de pârâtele V.D. și SC C.C. SA împotriva sentinței civile

nr. 51 din 10 februarie 2003 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 octombrie 2005.