ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7136/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la

Judecătoria Satu Mare sub nr. 5206 din 22 mai 1998, Z.F., reclamant cu

domiciliul ales în municipiul Satu Mare, a cerut în contradictoriu cu pârâții V.A.

și V.I. din aceeași localitate, ca în temeiul dispozițiilor art. 975 C. civ. și

a art. 34 și art. 39 din Decretul-lege nr. 115/1938 să se dispună anularea

tranzacției judiciare încheiate între pârâți la 24 decembrie 1997 cu privire la

imobilul (casă și curte) situat în Satu Mare, anularea hotărârii de expedient

nr. 36 din 6 ianuarie 1998, pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. 12118/1997

în baza tranzacției dintre pârâți și restabilirea situației anterioare în C.F.,

în sensul radierii intabulării dreptului de proprietate al pârâtei V.I. în baza

sentinței menționate asupra imobilului mai sus arătat.

Reclamantul a susținut în esență că

întrucât pârâtul V.A. care îi datorează echivalentul în lei a sumei de 35.200

mărci germane, dobânzi și cheltuieli de judecată în temeiul sentinței civile irevocabile

nr. 1483 din 23 februarie 1995 a Judecătoriei Satu Mare s-a sustras executării

silite invocând insolvabilitatea, în calitate de creditor al creanței a cerut

în justiție sistarea codevălmășiei dintre acesta și soția sa, pârâta V.I.,

asupra imobilului, casă și teren, situate în Satu Mare.

Urmare a admiterii acțiunii prin

sentința civilă nr. 1029 din 27martie 1997 pronunțată de Judecătoria Satu Mare,

definitivă prin respingerea apelului soților V., în scopul fraudării

intereselor sale și a obstaculării executării silite, pârâții de rea credință

și în conivență frauduloasă, au cerut și au obținut divorțul și totodată

împărțirea bunurilor comune, potrivit tranzacției încheiate la 24 decembrie

1997 prin care imobilul asupra căruia urma să poarte executarea silită, a fost

atribuit în proprietatea exclusivă a soției.

Prin sentința civilă nr. 8416 din 20

noiembrie 1998 Judecătoria Satu Mare a respins acțiunea ca neîntemeiată, cu

consecința obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către

pârâți.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a considerat că tranzacția dintre soți nu a fost încheiată în frauda

creditorului urmăritor și că această concluzie este impusă de faptul că

pârâtul-debitor V.A. a primit prin tranzacție bunuri de o valoare mai mare

decât V.I.

Instanța de fond a reținut în

context că urmărirea primului pârât ar fi posibilă la cererea

reclamantului-creditor și ținându-se seama de faptul că V.A. este proprietarul

unor imobile situate în municipiul Brașov.

În fine, s-a motivat că acțiunea nu

ar putea fi admisă nici dacă ar exista elemente de încheiere a tranzacției în

dauna creditorului-reclamant, pentru că numai anularea parțială a tranzacției

nu ar fi admisibilă.

Hotărârea primei instanțe a fost

desființată prin decizia nr. 797 din 11 iunie 1999 a Tribunalului Satu Mare ca

instanță de apel care, admițând apelul reclamantului Z.F. a constatat că

Judecătoria Satu Mare era competentă material să judece litigiul, motiv pentru

care a trimis cauza spre soluționare Tribunalului Satu Mare ca primă instanță.

Soluționând litigiul în fond, prin

sentința nr. 214/D din 13 iulie 2000, tribunalul a admis în parte acțiunea, a

dispus anularea tranzacției încheiate de pârâți la 24 decembrie 1997 cu privire

la imobilul situat în Satu Mare, cu consecința restabilirii situației

anterioare în C.F. nr. 8437 Satu Mare și a respins capătul de cerere privind

anularea sentinței civile nr. 36 din 6 martie 1998 a Judecătoriei Satu Mare.

Instanța menționată a stabilit de

această dată că în partea privind tranzacția pentru împărțirea bunurilor comune

s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor art. 975 C. civ., întrucât pârâții au

încheiat actul cu privire la imobilul urmărit, cu vădită rea-credință din

partea debitorului, în scopul împiedicării executării creanței

creditorului-reclamant și spre a-și agrava starea de insolvabilitate.

Cât privește anularea sentinței

civile prin care s-a luat act de tranzacție, tribunalul a socotit cererea

admisibilă, întrucât hotărârile judecătorești ar putea fi desființate numai pe

căile legale de atac.

Hotărârea instanței de fond a fost

integral schimbată de Curtea de Apel Oradea care prin decizia civilă nr. 30 A

din 13 iunie 2001 a admis apelul declarat de pârâta V.I. și a respins acțiunea

cu consecința obligării reclamantului la cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a apreciat că din probele administrate în cauză nu ar rezulta intenția

pârâților de a frauda pe creditorul-reclamant, tranzacția având dimpotrivă

rezultatul simplificării situației prin intrarea în patrimoniul debitorului a

unor bunuri apreciate chiar în lipsa unei expertize de evaluare, ca fiind

suficiente pentru acoperirea creanței.

Instanța a socotit totodată ca

probabil faptul că și în cazul soluționării cu precădere a partajului de bunuri

comune declanșat de creditorul-reclamant, imobilul urmărit ar fi fost atribuit

pârâtei ca soție a debitorului, așa încât deși corect introdusă, acțiunea ar fi

avut aceleași rezultate.

În fine tribunalul a considerat că

reclamantul-creditor nu ar fi făcut dovada pretinsei insolvabilități a

debitorului.

Împotriva hotărârii instanței de

apel și cu respectarea cerințelor procedurale aplicabile, reclamantul Z.F.

Invocând lipsa de temei legal a

deciziei, aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie și nemotivarea

soluției cu privire la toate capetele de acțiune, recurentul a susținut în

esență că instanța de apel a reținut greșit și în contradicție cu dovezile

cauzei atât lipsa intenției frauduloase a pârâților la facerea tranzacției în

scopul împiedicării executării creanței sale și a sustragerii imobilului de

urmărirea silită, cât și inexistența insolvabilității pârâtului-debitor.

Recursul se dovedește fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 975 C.

civ. creditorii pot în numele lor personal să atace actele viclene făcute de

debitor în prejudiciul drepturilor lor.

În același timp în conformitate cu

prevederile art. 785 C. civ. în caz de împărțeală, creditorii unuia dintre

coîmpărțitori, pentru ca împărțeala să nu se facă cu viclenie în scopul

vătămării drepturilor lor pot pretinde să fie prezenți, pot să intervină cu

spesele lor sau pot să atace împărțeala făcută în lipsa lor sau fără să se țină

seama de opoziția lor.

Din probele administrate în cauză

rezultă neîndoielnic faptul că tranzacția dintre soți privind împărțirea

bunurilor comune a fost încheiată și consacrată prin hotărâre de expedient la

cererea acestora la data de 6 ianuarie 1998, fără știrea creditorului, într-un

dosar separat, deși pe rolul instanțelor era în curs de soluționare în același

timp acțiunea de împărțire a bunurilor comune declanșată anterior de către

reclamantul-creditor ca urmare a constatării insolvabilității pârâtului-debitor

V.A. în cadrul executării silite.

În același timp la data împărțelii

bunurilor prin tranzacția soților pârâți, era în vigoare interdicția de

înstrăinare asupra imobilului, instituită la cererea creditorului odată cu

declanșarea acțiunii provocatorii de partaj, consemnată ca atare în C.F. odată

cu notarea existenței litigiului.

Aceste împrejurări de fapt cu

consecințe efective asupra stabilirii existenței sau nu a intenției de fraudare

și a conivenței frauduloase dintre pârâți nu au fost avute în vedere la

judecata, ceea ce rezultă vădit din motivarea hotărârii atacate.

Cât privește insolvabilitatea

pârâtului-debitor V.A., pe care instanța era obligată să o verifice chiar și

din oficiu în cadrul acțiunii întemeiate pe art. 975 C. civ., hotărârea atacată

cuprinde exclusiv supoziții și a aprecieri ale judecătorilor fără nici o

acoperire în probele administrate în cauză.

În cauză nu s-a dovedit nici

existența pretinselor bunuri în patrimoniul pârâtului-debitor care ar putea

face obiectul executării silite, cum nici valoarea lor spre a verifica dacă în

raport de creanță ar îndestula pe creditorul-reclamant. Aceste elemente nu au

făcut de altfel nici obiectul verificării judecătorești cu prilejul pronunțării

hotărârii de expedient, când instanța a luat act de tranzacție fără să existe

la dosarul cauzei (nr. 12118/1997 a Judecătoriei Satu Mare) o singură dovadă

privind existența bunurilor declarate de soți ca bunuri comune (vezi pretinsele

proprietăți imobiliare din Brașov) sau la prețuirea lor.

Așa fiind recursul se va admite cu

consecința casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei la aceeași instanță

spre rejudecare, în concordanță cu temeiul de drept al acțiunii și ca urmare a

cerințelor legale privind administrarea și aprecierea dovezilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul Z.F. împotriva deciziei civile nr. 30/Ap din 13 iunie 2001 a Curții

de Apel Oradea.

Casează decizia atacată și trimite

cauza la aceeași instanță, pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2004.