ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2522/2003

La data de 3 iunie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.687/R din 30.04.2001 a Curții de Apel Oradea.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 3 iunie 2003, iar pronunțarea s-a amânat la 10 iunie 2003. C U R T E A , Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Inițial, prin cererea înregistrată la data de 20 iulie 1999 pe rolul Tribunalului Satu-Mare sub nr.2633, reclamanta F.V.în contradictoriu cu Consiliul local Satu-Mare a solicitat instanței printr-o acțiune în contencios administrativ: - să anuleze hotărârea nr.18 dun 29 aprilie 1999 privind vânzarea prin licitație publică a imobilului situat în Municipiul Satu-Mare Piața Libertății nr.17, precum și obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere în punerea în executare a sentinței civile nr.120 din 8 decembrie 1997 a Tribunalului Satu-Mare.

În motivarea acțiunii reclamanta arată că hotărârea nr.18/1999 privind vânzarea la licitație a imobilului în litigiu este în totală contradicție cu prevederile sentinței civile nr.120/1997 a Tribunalului Satu Mare potrivit căreia Consiliul local al Municipiului Satu Mare a fost obligat să acorde aviz favorabil pentru cumpărarea de către reclamantă a apartamentului nr.24 (în care locuiește). Pârâtul a formulat o întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. Tribunalul Satu Mare prin sentința civilă nr.49 din 6 septembrie 1999 a respins acțiunea ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr.2 din 20 ianuarie 2000, Curtea de Apel Oradea a admis recursul declarat de către reclamantă, a casat sentința cu trimiterea cauzei pentru o nouă judecare la aceeași instanță.

Tribunalul Satu-Mare prin sentința civilă nr.7 din 17 aprilie 2000 a admis excepția de necompetență materială și și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Satu Mare în baza art.2 lit.d din Legea nr.29/1990. La data de 5 iunie 2000 reclamanta își completează acțiunea inițial formulată în sensul că solicită atât anularea Hotărârii nr.18/1999 adoptată de Consiliul local al Municipiului Satu Mare, cât și obligarea pârâtei să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare prin intermediul S.C. “C.” SA Satu Mare pentru apartamentul nr.24, situat în Piața Libertății nr.17 Satu Mare, în baza Legii nr.85/1992, iar în caz de refuz hotărârea să țină loc de contract de vânzare-cumpărare.

A mai solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune de câte 50.000 lei pentru fiecare zi de întârziere până la punerea în executare a sentinței civile 120/1997, respectiv până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Judecătoria Satu-Mare, prin sentința civilă nr.5843 din 30 iunie 2000, a admis acțiunea, a dispus anularea Hotărârii nr.18 din 29 aprilie 1999 privind vânzarea la licitație publică a imobilului din Piața Libertății nr.17 – Satu Mare. A obligat pârâtul să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare prin intermediul S.C. “C.” SA pentru apartamentul înscris în CF nr.1 Satu Mare cu nr.top 755,756 proprietatea orașului Satu – Mare, în baza legii 85/1992 republicată, iar în caz contrar hotărârea să țină loc de act de vânzare-cumpărare.

A obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data solicitării punerii în executare a sentinței civile nr.120/1997 și până la executarea sentinței, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Pârâtul a fost obligat și la 1.060.000 lei cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul susținând în esență că imobilul este proprietatea tabulară a orașului Satu Mare nefiind construit din fondurile statului. Se mai susține în apel că instanța a reținut greșit că ar fi vorba de o vânzare prin licitație publică, când, de fapt, este vorba de o vânzare prin licitație publică dar cu precalificare. Tribubnalul Satu Mare, prin decizia civilă nr.1682 din 22 decembrie 2000, a respins excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei de către judecătorie.

A admis apelul declarat de către pârât și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea formulată de către reclamantă reținând în esență că imobilul în litigiu nu cade sub incidența prevederilor Legii 85/1992 și ca atare pârâtul nu are obligația să vândă imobilul. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta susținând că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 7 din Legea 85/1992 și nici nu a avut în vedere ceea ce se hotărâse prin sentința civilă nr.120/2997 a Tribunalului Satu-Mare. Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr.687 din 30 aprilie 2001, a admis recursul formulat de către reclamantă, a casat decizia pronunțată de Tribunalul Satu-Mare și rejudecând în fond cauza a păstrat în totalitate sentința civilă nr.5843 din 30 iunie 2000 pronunțată de Judecătoria Satu Mare.

În conformitate cu prevederile art.27 lit.f din Legea nr.92/1992 și ale art.330 pct.2 C.proc.civ., Procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziei nr.687 din 30 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, considerând că atât această decizie cât și sentința civilă nr.5843/2000 a Judecătoriei Satu Mare au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Se susține în esență că instanțele de fond și recurs au reținut că prin prevederile art.7 din Legea nr.85/1992 a fost stabilită o normă de justiție socială și economică, dând posibilitate chiriașilor să cumpere locuințele în care domiciliază, singura excepție fiind locuințele de intervenție.

Se mai susține în motivarea recursului în anulare că în mod greșit instanța de recurs a apreciat că obligația de vânzare către chiriași este o obligație care vizează imobilul ce urmează a fi vândut și nu este o obligație in personam în considerarea titularului dreptului de administrare cum în mod corect ar fi trebuit să rețină. Se susține de asemenea că Legea nr.85/1992 reglementează vânzarea de locuințe, construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat; ca atare locuința care nu a fost construită din aceste fonduri, cum este cazul în speță, nu poate fi văndută chiriașului. Se arată că din extrasul CF rezultă că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea orașului Satu-Mare prin cumpărare în 1868 și în consecință el nu putea fi vândut în condițiile legii 85/1992 ci doar, conform dispozițiilor art.84 alin.1 și 2 din Legea 69/1999.

Reclamanta a formulat o întâmpinare solicitând respingerea recursului în anulare. Reclamanta a depus ca act nou respectiv o traducere legalizată din extrasul CF, tradus din limba maghiară. Recursul în anulare este nefondat pentru următoarele considerente: Este de reținut în primul rând, având în vedere prevederile art.7 din Legea nr.85/1992 astfel cum a fost modificată și republicată, că instanțele de fond și recurs au făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor acestui text de lege.

În acest sens este de reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.7 alin.2 (nu cele ale art.7 alin.1) din Legea 85/1992 care prevăd o ipoteză nouă față de cele menționate în Legea 61/1990 și cele ale Legii 85 și anume vânzarea și a locuințelor care înainte de 6 martie 1945 au aparținut regiilor autonome, instituțiilor și societăților cu capital de stat, mixt sau privat, care și-au încetat existența după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat. În legătură cu condițiile vânzării este de reținut formularea imperativă a textului „vor fi vândute” în condițiile alin.1 din art. 7 din Legea 85/1992 deci titularilor contractelor de închiriere, la cererea lor, cu plata integrală sau în rate a prețului.

Deci condițiile sunt îndeplinite atăt în ceea ce privește locuința cât și cumpărătorul. Susținerile teoretice făcute în motivarea recursului în anulare, cu privire la obligația de vânzare către chiriași, sunt eronate; problema fiind rezolvată în mod obligatoriu prin decizia Curții Constituționale nr.40 din 14 martie 2000 care a statuat că este vorba de o obligație in rem deci în considerarea obiectului vânzării (locuință) și în o obligație in personam. În consecință și sub acest aspect instanțele de fond și recurs, spre deosebire de instanța tribunalului, au făcut o apreciere corectă, temeinică și legală a naturii acestei obligații.

Distinct de cele 3 mai înainte menționate urmează a mai reține și faptul că prin sentința civilă 120/CA din 8 decembrie 1997 a Tribunalului Satu Mare (devenită irevocabilă) s-a statuat cu autoritate de lucru judecat obligația pârâtului să acorde avizul favorabil în vederea cumpărării de către reclamantă a apartamentului în litigiu prin societatea specializată S.C. “C.” SA, hotărâre care a fost total ignorată în motivarea recursului în anulare. Astfel fiind, pentru considerentele mai înainte arătate, urmează a respinge ca nefondat recursul în anulare. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE : Respinge ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.687/R din 30 aprilie 2001 a Curții de Apel Oradea, cât și sentinței civile nr.5183 din 30 iunie 2000 a Judecătoriei Satu Mare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2003.