ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2522/2003

La

data de 3 iunie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de

Procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei civile nr.687/R din 30.04.2001 a Curții de Apel Oradea.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 3 iunie 2003, iar pronunțarea s-a

amânat la 10 iunie 2003.

C

U R T E A ,

Asupra

recursului  în anulare de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Inițial,

prin cererea înregistrată la data de 20 iulie 1999 pe rolul Tribunalului

Satu-Mare sub nr.2633, reclamanta F.V.în contradictoriu cu Consiliul local

Satu-Mare a solicitat instanței printr-o acțiune în contencios administrativ:

-

să anuleze hotărârea nr.18 dun 29 aprilie 1999 privind vânzarea prin licitație

publică a imobilului situat în Municipiul Satu-Mare Piața Libertății nr.17,

precum și obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii pentru fiecare zi

de întârziere în punerea în executare a sentinței civile nr.120 din 8 decembrie

1997 a Tribunalului Satu-Mare.

În

motivarea acțiunii reclamanta arată că hotărârea nr.18/1999 privind vânzarea la

licitație a imobilului în litigiu este în totală contradicție cu prevederile

sentinței civile nr.120/1997 a  Tribunalului Satu Mare potrivit căreia

Consiliul local al Municipiului Satu Mare a fost obligat să acorde aviz favorabil

pentru cumpărarea de către reclamantă a apartamentului nr.24 (în care

locuiește).

Pârâtul

a formulat o întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii reclamantei ca

neîntemeiată.

Tribunalul

Satu Mare prin sentința civilă nr.49 din 6 septembrie 1999 a respins acțiunea

ca neîntemeiată.

Prin

decizia civilă nr.2 din 20 ianuarie 2000, Curtea de Apel Oradea a admis

recursul declarat de  către reclamantă, a casat sentința  cu trimiterea cauzei

pentru o nouă judecare la aceeași instanță.

Tribunalul

Satu-Mare prin sentința civilă nr.7 din 17 aprilie 2000 a admis excepția de

necompetență materială și și-a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Satu Mare în baza art.2 lit.d din Legea nr.29/1990.

La

data de 5 iunie 2000 reclamanta își completează acțiunea inițial formulată în

sensul că solicită atât anularea Hotărârii nr.18/1999 adoptată de Consiliul

local al Municipiului Satu Mare, cât și obligarea pârâtei să încheie cu

reclamanta contract de vânzare-cumpărare prin intermediul S.C. “C.” SA Satu

Mare pentru apartamentul nr.24, situat în Piața Libertății nr.17 Satu Mare, în

baza Legii nr.85/1992, iar în caz de refuz hotărârea să țină loc de contract de

vânzare-cumpărare.

A

mai solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune de câte 50.000 lei pentru

fiecare zi de întârziere până la punerea în executare a sentinței civile

120/1997, respectiv până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Judecătoria

Satu-Mare, prin sentința civilă nr.5843 din 30 iunie 2000, a admis acțiunea, a

dispus anularea Hotărârii nr.18 din 29 aprilie 1999 privind vânzarea la

licitație publică a imobilului din  Piața Libertății nr.17 – Satu Mare.

A

obligat pârâtul să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare prin

intermediul S.C. “C.” SA pentru apartamentul înscris în CF nr.1 Satu Mare cu

nr.top 755,756 proprietatea orașului Satu – Mare, în baza legii 85/1992

republicată, iar în caz contrar hotărârea să țină loc de act de

vânzare-cumpărare.

A

obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 lei pentru fiecare zi de întârziere,

începând cu data solicitării punerii în executare a sentinței civile

nr.120/1997 și până la executarea sentinței, respectiv a încheierii

contractului de vânzare-cumpărare.

Pârâtul

a fost obligat și la 1.060.000 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva

acestei  sentințe a declarat apel pârâtul susținând în esență că imobilul este

proprietatea tabulară a orașului Satu Mare nefiind construit din fondurile

statului.

Se

mai susține în apel că instanța a reținut greșit că ar fi vorba de o vânzare

prin licitație publică, când, de fapt, este vorba de o  vânzare prin licitație

publică dar cu precalificare.

Tribubnalul

Satu Mare, prin decizia civilă nr.1682 din 22 decembrie 2000, a respins

excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei de către judecătorie.

A

admis apelul declarat de către pârât și a schimbat în tot sentința apelată în

sensul că a respins acțiunea formulată de către reclamantă  reținând în esență

că imobilul în litigiu nu cade sub incidența  prevederilor  Legii 85/1992 și ca

atare pârâtul nu are obligația să vândă imobilul.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta susținând că instanța de apel a

făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 7 din Legea 85/1992 și nici nu a

avut în vedere ceea ce se hotărâse prin  sentința civilă nr.120/2997 a

Tribunalului Satu-Mare.

Curtea

de Apel Oradea, prin decizia civilă nr.687 din 30 aprilie 2001, a admis

recursul formulat de către reclamantă, a  casat decizia pronunțată de

Tribunalul Satu-Mare și rejudecând în fond cauza a păstrat în totalitate

sentința  civilă nr.5843 din 30 iunie 2000 pronunțată de Judecătoria Satu Mare.

În

conformitate cu prevederile art.27 lit.f din Legea nr.92/1992 și ale art.330

pct.2 C.proc.civ., Procurorul general  de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare împotriva deciziei nr.687 din 30 aprilie 2001

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, considerând că atât această decizie cât și

sentința civilă nr.5843/2000 a Judecătoriei Satu Mare au fost pronunțate cu

încălcarea esențială a legii, ceea ce a  determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond.

Se

susține în esență că instanțele de fond și recurs au reținut că prin

prevederile art.7 din Legea nr.85/1992 a fost stabilită o normă de justiție

socială și economică, dând posibilitate chiriașilor să cumpere locuințele în

care domiciliază, singura excepție fiind locuințele de intervenție.

Se

mai susține în motivarea recursului în anulare că în mod greșit instanța de

recurs a apreciat că obligația de vânzare către chiriași este o obligație care

vizează imobilul ce urmează a fi vândut și nu este o obligație in personam în

considerarea titularului dreptului de administrare cum în mod corect ar fi

trebuit să rețină.

Se

susține de asemenea că Legea nr.85/1992 reglementează vânzarea de locuințe,

construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau

bugetare  de stat; ca atare locuința care nu a fost construită din aceste

fonduri, cum este cazul în  speță, nu poate fi văndută chiriașului.

Se

arată că din extrasul CF rezultă că imobilul în litigiu a intrat în

proprietatea orașului Satu-Mare prin cumpărare în 1868 și în consecință  el nu

putea fi vândut în condițiile legii 85/1992 ci doar, conform dispozițiilor

art.84 alin.1 și 2 din Legea 69/1999.

Reclamanta

a formulat o întâmpinare solicitând respingerea recursului în anulare.

Reclamanta

a depus ca act nou respectiv o traducere legalizată din extrasul CF, tradus din

limba maghiară.

Recursul

în anulare este nefondat pentru următoarele considerente:

Este

de reținut în primul rând, având în vedere prevederile art.7 din Legea

nr.85/1992 astfel cum a fost modificată și republicată, că instanțele de fond

și recurs au făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor acestui text de

lege.

În

acest sens este de reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.7

alin.2 (nu cele ale art.7 alin.1) din Legea 85/1992 care prevăd o ipoteză nouă

față de cele menționate în Legea 61/1990 și cele ale Legii 85 și anume vânzarea

și a locuințelor care înainte de 6 martie 1945 au aparținut regiilor autonome,

instituțiilor și societăților cu capital de stat, mixt sau privat, care și-au

încetat  existența după această dată sau, după caz, au devenit, prin

reorganizare, unități economice sau bugetare de stat. În legătură cu condițiile

vânzării este de reținut formularea imperativă a textului „vor fi vândute” în

condițiile alin.1 din art. 7 din  Legea 85/1992 deci titularilor contractelor

de închiriere, la cererea lor, cu plata integrală sau în rate a prețului.

Deci

condițiile sunt îndeplinite atăt în ceea ce privește locuința cât și

cumpărătorul.

Susținerile

teoretice făcute în motivarea recursului  în anulare, cu privire la obligația

de vânzare către chiriași, sunt eronate; problema fiind rezolvată în mod

obligatoriu prin decizia Curții Constituționale nr.40 din 14 martie 2000 care a

statuat că este vorba de o obligație

in rem

deci în considerarea

obiectului vânzării (locuință) și  în  o obligație

in personam.

În

consecință și sub acest  aspect instanțele de fond și recurs, spre  deosebire

de instanța tribunalului, au făcut o apreciere corectă, temeinică și legală a

naturii acestei obligații.

Distinct

de cele 3 mai înainte menționate urmează a mai reține și faptul că prin

sentința civilă 120/CA din 8 decembrie 1997 a Tribunalului Satu Mare (devenită

irevocabilă) s-a statuat cu autoritate de lucru judecat obligația pârâtului să

acorde avizul favorabil în vederea cumpărării de către reclamantă a

apartamentului în  litigiu  prin societatea specializată S.C. “C.” SA, hotărâre

care  a fost total ignorată în motivarea recursului în anulare.

Astfel

fiind, pentru considerentele mai înainte arătate, urmează a respinge ca

nefondat recursul în anulare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

:

Respinge

ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.687/R din

30 aprilie 2001 a Curții de Apel Oradea, cât și sentinței civile nr.5183 din 30

iunie 2000 a  Judecătoriei Satu Mare.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 30 iunie 2003.