ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2329/2005

Asupra recursului de față, constată: Prin cererea înregistrată la 21 septembrie 2000 reclamanții Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA București cerând să fie obligată să-i plătească suma de 1.605.000.000 lei, reprezentând c/val. lucrărilor de dezafectare a ruinelor rămase din fostul Hotel C. Constanța cu mențiunea că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 25 lit. f) și art. 35 lit. a) din Legea nr. 10/1005. În motivarea cererii reclamanții arată că în cursul anului 1996 pârâta a făcut demersurile legale și a început demolarea hotelului proprietatea sa din Municipiul Constanța, lucrare pe care însă nu a mai finalizat-o.

Întrucât zona ocupată de ruinele hotelului s-a degradat, devenind un pericol pentru sănătatea publică și mediul înconjurător, față de refuzul pârâtei de a continua demolarea, reclamanții arată că au declanșat lucrările de curățire a zonei, lucrări al căror cost se impune a fi suportat de către pârâtă.

Pârâta a cerut respingerea acțiunii arătând că, în realitate, lucrările de demolare a construcției, hotel, amplasată pe suprafața de 1265,60 mp, pentru care are emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M. 08 nr. 0174 emis la 22 februarie 1994 de Ministerul Turismului, au fost sistate la cererea Prefectului județului Constanța care a solicitat în justiție anularea autorizației de demolare pentru chestiuni formale, pentru ca, ulterior, primarul localității să reia lucrările de demolare și să ocupe terenul căruia a înțeles să-i dea o destinație de utilitate publică transformându-l în parc public și loc de parcare, aspecte care fac obiectul judecății altor procese. Prin sentința civilă nr. 372 din 29 mai 2002 Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

În motivarea sentinței s-a reținut că demolarea unei construcții se realizează numai în baza unei autorizații de demolare. Reține instanța că, deși, pârâta a obținut autorizație și a început lucrările de demolare, ulterior, acestea au fost oprite în mod inexplicabil de către autoritățile locale care au solicitat și obținut, anularea pe cale judecătorească a autorizației de demolare ce îi fusese emisă pârâtei. Totodată, se arată că deși pârâta a făcut demersuri pentru obținerea unei noi autorizații de demolare reclamanta a refuzat să i-o elibereze, angajându-se pe propria răspundere și cheltuială, fără a dovedi existența unui pericol iminent, în operațiunea de degajare a zonei ocupată de fostele ruine ale hotelului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții susținând, în esență, că pârâta este în culpă cu privire la sistarea operațiunii de demolare, întrucât în cererea formulată pentru emiterea unei autorizații de demolare, a condiționat reluarea operațiiunii de dezafectare a ruinelor fostului hotel de obținerea, în prealabil, a certificatului de urbanism și a unei autorizații pentru edificarea obiectivului „Centru de birouri”. Arată apelanta că prin înscrisurile depuse la dosar, eliberate de Direcția de Sănătate Publică și Direcția de Protecția Mediului Constanța a dovedit că zona afectată de ruine prezenta un risc deosebit pentru sănătatea publică și mediu, motiv pentru care, pentru înlăturarea riscului, a fost nevoie să procedeze la eliberarea zonei de ruinele existente pe propria cheltuială.

Prin decizia civilă nr. 51/A din 5 februarie 2002 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat. În motivarea deciziei s-a reținut că, prin probatoriul administrat s-a dovedit cu certitudine că operațiunea de demolare începută de pârâtă în anul 1996 a fost sistată în anul 1997 la cererea autorităților locale și totodată, autorizația de demolare, emisă inițial pârâtei a fost anulată. Totodată, se arată că în anul 2000, când s-a ridicat problema continuării demolării, pârâta nu a fost înștiințată despre această intenție a autorităților pentru ca, ulterior, deși aceasta a făcut demersuri la autoritățile legale, să nu primească nici un răspuns, decât de la Direcția Administrației Publice Locale care i-a comunicat că nu insistă în continuarea lucrărilor de demolare.

Reține instanța de apel, că în raport de dispozițiile Legii nr. 50/1991 și art. 1073 și urm. Cod civil, în cazul iminenței unui pericol pentru sănătatea și siguranța publică în zonă, reclamanta avea obligația de a solicita pârâtei să continue operațiunea de demolare și dezafectare a zonei cu emiterea autorizațiilor și avizelor necesare, stabilirea unui termen și, în caz de neexecutare culpabilă de către pârâtă a operațiunilor, se putea sesiza instanța de judecată care putea autoriza reclamanta să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtei. Or în speță, reclamanta fără a se conforma celor menționate a procedat la emiterea de autorizații și avize în numele său și a încheiat în mod direct, un contract cu o societate de construcții pentru suma de 1.605.000.000 lei care a procedat la dezafectarea zonei.

Așa fiind, cum pârâta nu are culpă în oprirea lucrărilor de demolare începute în anul 1996 și cum, față de refuzul autorităților locale de a-i emite o nouă autorizație de demolare, nu are culpă nici cu privire la continuarea acestor lucrări, instanța de apel apreciază că, în mod just, prima instanță a respins cererea în despăgubire formulată de reclamantă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul Constanța, prin consiliul local și primar, invocând incidența art. 304 pct. 9 și 11 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor, în esență, reclamantul invocă aplicarea greșită în cauza dedusă judecății a prevederilor art. 26 lit. c) din H.G.

nr. 766/1997 și a Ordinului nr. 91/1991 al MLPAT precum și o greșită apreciere a probatoriului administrat prin care a dovedit că pârâta a refuzat continuarea lucrărilor de demolare prin aceea că a condiționat emiterea unei noi autorizații în acest scop de emiterea alteia de construire a unui centrul de birouri pe terenul ce urma să fie eliberat de ruine. Constatând că motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000, instanța de recurs urmează a analiza doar motivul referitor la aplicarea greșită de către instanțele de fond a legii la raportul juridic dedus judecății. În drept, potrivit dispoziției art. 26 lit. c) Regulamentul privind urmărirea comportării în exploatare, intervențiile în timp și postutilizarea construcțiilor, aprobat prin H.G.

nr. 766/1997, declanșarea activităților din etapa de postutilizare a unei construcții începe odată cu inițierea acțiunii pentru desființarea acelei construcții, care se face, la cererea autorităților administrației publice locale, în cazurile în care construcția nu prezintă siguranță în exploatare și nu poate fi reabilitată din acest punct de vedere. Prin dispoziția legală menționată se reglementează dreptul autorităților administrației publice locale de a cere, în cazurile prevăzute de acest text legal, inițierea acțiunii pentru desființarea unor construcții aflate în vreuna dintre cele 4 situații descrise de acesta. Acest drept al autorităților administrației publice locale nu a fost contestat în cauza dedusă judecății ci doar s-a reținut că a fost exercitat abuziv de către recurenți.

Aceasta întrucât, fiind vorba de o construcție proprietate privată și nu proprietate publică, prejudicial începerii de către autoritatea administrației publice a operațiunii de demolare, recurenții aveau obligația să solicite proprietarului să procedeze la demolare și, la solicitarea acestuia, obligația să îi elibereze autorizațiile de desființare a construcției. De altminteri, potrivit art. 35 din același act normativ, în etapa de postutilizare a construcțiilor, proprietarilor le incumbă obligația de a asigura fondurile necesare pentru proiectarea și executarea lucrărilor, obținerea avizelor necesare și a autorizației de desființare de la autoritățile competente, de încredințare a lucrărilor unor persoane fizice sau juridice autorizate în construcții și de urmărire a respectării condițiilor de calitate stabilite, precum și de recondiționare și reciclare a materialelor și produselor rezultate din demontarea și demolarea construcției.

Numai în cazul unui refuz nejustificat al proprietarului construcției de a se conforma obligațiilor legale menționate, autoritatea administrației publice locale competente, cu autorizarea instanței de judecată, este abilitată să procedeze la efectuarea operațiunilor de demolare, pe cheltuiala proprietarului.

Or, în speță, reclamantul Municipiul Constanța, autoritate a administrației publice locale, fără a soma în vreun fel pârâta, proprietarul imobilului, după emiterea pentru sine a avizelor necesare și a autorizației de desființare nr. 150 din 28 iulie 2000, a încheiat în luna iulie 2000 un contract cu o firmă privată, SV V. SRL Constanța, pentru efectuarea lucrărilor de demolare, prețul stabilit fiind în sumă de 1.605.000.000 lei, Ulterior, pârâta, luând cunoștință de intenția reclamantului menționat de a proceda la continuarea demolării, i-a solicitat emiterea certificatului de urbanism, a avizelor și autorizației de desființare, însă aceasta a refuzat să i le elibereze, procedând în maniera menționată.

Apărarea reclamantei în sensul că ar fi refuzat emiterea pentru pârâtă a avizelor și autorizației de desființare, întrucât aceasta ar fi condiționat continuarea operațiunii de demolare și de obținerea alteia, de construcție, pentru același teren, nu poate fi primită, reclamanta având posibilitatea legală de a se pronunța asupra cererilor pârâtei, în mod distinct și în conformitate cu dispozițiile legale incidente pentru fiecare tip de autorizație. Așa fiind, constatând că instanțele de fond au aplicat în mod corect legea în raportul juridic dedus judecății, Înalta Curtea urmează a respinge recursul dedus judecății ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții Municipiul Constanța, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Constanța împotriva deciziei civile nr. 51/A din 5 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2005.