ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2329/2005

Asupra recursului de față, constată:

Prin

cererea înregistrată la 21 septembrie 2000 reclamanții Consiliul Local

Constanța și Municipiul Constanța

au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA București cerând

să fie obligată să-i plătească suma de 1.605.000.000 lei, reprezentând c/val.

lucrărilor de dezafectare a ruinelor rămase din fostul Hotel C. Constanța cu

mențiunea că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 25 lit. f) și art. 35

lit. a) din Legea nr. 10/1005.

În motivarea cererii reclamanții

arată că în cursul anului 1996 pârâta a făcut demersurile legale și a început

demolarea hotelului proprietatea sa din Municipiul Constanța, lucrare pe care

însă nu a mai finalizat-o.

Întrucât zona ocupată de ruinele

hotelului s-a degradat, devenind un pericol pentru sănătatea publică și mediul

înconjurător, față de refuzul pârâtei de a continua demolarea, reclamanții

arată că au declanșat lucrările de curățire a zonei, lucrări al căror cost se

impune a fi suportat de către pârâtă.

Pârâta a cerut respingerea acțiunii

arătând că, în realitate, lucrările de demolare a construcției, hotel,

amplasată pe suprafața de 1265,60 mp, pentru care are emis certificatul de

atestare a dreptului de proprietate seria M. 08 nr. 0174 emis la 22 februarie 1994

de Ministerul Turismului, au fost sistate la cererea Prefectului județului

Constanța care a solicitat în justiție anularea autorizației de demolare pentru

chestiuni formale, pentru ca, ulterior, primarul localității să reia lucrările

de demolare și să ocupe terenul căruia a înțeles să-i dea o destinație de

utilitate publică transformându-l în parc public și loc de parcare, aspecte

care fac obiectul judecății altor procese.

Prin sentința civilă nr. 372 din 29

mai 2002 Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios

administrativ,

a

respins acțiunea ca neîntemeiată.

În motivarea sentinței s-a reținut

că demolarea unei construcții se realizează numai în baza unei autorizații de

demolare.

Reține instanța că,

deși, pârâta a obținut autorizație și a început lucrările de demolare,

ulterior, acestea au fost oprite în mod inexplicabil de către autoritățile

locale care au solicitat și obținut, anularea pe cale judecătorească a

autorizației de demolare ce îi fusese emisă pârâtei.

Totodată, se arată că deși pârâta a

făcut demersuri pentru obținerea unei noi autorizații de demolare reclamanta a

refuzat să i-o elibereze, angajându-se pe propria răspundere și cheltuială,

fără a dovedi existența unui pericol iminent, în operațiunea de degajare a

zonei ocupată de fostele ruine ale hotelului.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanții susținând, în esență, că pârâta este în culpă cu

privire la sistarea operațiunii de demolare, întrucât în cererea formulată

pentru emiterea unei autorizații de demolare, a condiționat reluarea

operațiiunii de dezafectare a ruinelor fostului hotel de obținerea, în

prealabil, a certificatului de urbanism și a unei autorizații pentru edificarea

obiectivului „Centru de birouri”.

Arată apelanta că

prin înscrisurile depuse la dosar, eliberate de Direcția de Sănătate Publică și

Direcția de Protecția Mediului Constanța a dovedit că zona afectată de ruine

prezenta un risc deosebit pentru sănătatea publică și mediu, motiv pentru care,

pentru înlăturarea riscului, a fost nevoie să procedeze la eliberarea zonei de

ruinele existente pe propria cheltuială.

Prin decizia civilă nr. 51/A din 5

februarie 2002 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

a respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei s-a reținut

că, prin probatoriul administrat s-a dovedit cu certitudine că operațiunea de

demolare începută de pârâtă în anul 1996 a fost sistată în anul 1997 la cererea

autorităților locale și totodată, autorizația de demolare, emisă inițial

pârâtei a fost anulată.

Totodată, se arată că în anul 2000,

când s-a ridicat problema continuării demolării, pârâta nu a fost înștiințată

despre această intenție a autorităților pentru ca, ulterior, deși aceasta a

făcut demersuri la autoritățile legale, să nu primească nici un răspuns, decât

de la Direcția Administrației Publice Locale care i-a comunicat că nu insistă

în continuarea lucrărilor de demolare.

Reține instanța de apel, că în

raport de dispozițiile Legii nr. 50/1991 și art. 1073 și urm. Cod civil, în

cazul iminenței unui pericol pentru sănătatea și siguranța publică în zonă,

reclamanta avea obligația de a solicita pârâtei să continue operațiunea de demolare

și dezafectare a zonei cu emiterea autorizațiilor și avizelor necesare,

stabilirea unui termen și, în caz de neexecutare culpabilă de către pârâtă a

operațiunilor, se putea sesiza instanța de judecată care putea autoriza

reclamanta să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtei.

Or în speță, reclamanta fără a se

conforma celor menționate a procedat la emiterea de autorizații și avize în

numele său și a încheiat în mod direct, un contract cu o societate de

construcții pentru suma de 1.605.000.000 lei care a procedat la dezafectarea

zonei.

Așa fiind, cum

pârâta nu are culpă în oprirea lucrărilor de demolare începute în anul 1996 și

cum, față de refuzul autorităților locale de a-i emite o nouă autorizație de

demolare, nu are culpă nici cu privire la continuarea acestor lucrări, instanța

de apel apreciază că, în mod just, prima instanță a respins cererea în

despăgubire formulată de reclamantă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul Municipiul Constanța, prin consiliul local și primar,

invocând incidența art. 304 pct. 9 și 11 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor, în esență,

reclamantul invocă aplicarea greșită în cauza dedusă judecății a prevederilor

art. 26 lit. c) din H.G. nr. 766/1997 și a Ordinului nr. 91/1991 al MLPAT

precum și o greșită apreciere a probatoriului administrat prin care a dovedit

că pârâta a refuzat continuarea lucrărilor de demolare prin aceea că a

condiționat emiterea unei noi autorizații în acest scop de emiterea alteia de

construire a unui centrul de birouri pe terenul ce urma să fie eliberat de

ruine.

Constatând că motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr.

138/2000, instanța de recurs urmează a analiza doar motivul referitor la

aplicarea greșită de către instanțele de fond a legii la raportul juridic dedus

judecății.

În drept, potrivit dispoziției art.

26 lit. c) Regulamentul privind urmărirea comportării în exploatare,

intervențiile în timp și postutilizarea construcțiilor, aprobat prin H.G. nr.

766/1997, declanșarea activităților din etapa de postutilizare a unei

construcții începe odată cu inițierea acțiunii pentru desființarea acelei

construcții, care se face, la cererea autorităților administrației publice

locale, în cazurile în care construcția nu prezintă siguranță în exploatare și

nu poate fi reabilitată din acest punct de vedere.

Prin dispoziția legală menționată se

reglementează dreptul autorităților administrației publice locale de a cere, în

cazurile prevăzute de acest text legal, inițierea acțiunii pentru desființarea

unor construcții aflate în vreuna dintre cele 4 situații descrise de acesta.

Acest drept al autorităților administrației

publice locale nu a fost contestat în cauza dedusă judecății ci doar s-a

reținut că a fost exercitat abuziv de către recurenți.

Aceasta întrucât, fiind vorba de o

construcție proprietate privată și nu proprietate publică, prejudicial începerii

de către autoritatea administrației publice a operațiunii de demolare,

recurenții aveau obligația să solicite proprietarului să procedeze la demolare

și, la solicitarea acestuia, obligația să îi elibereze autorizațiile de

desființare a construcției.

De altminteri, potrivit art. 35 din

același act normativ, în etapa de postutilizare a construcțiilor,

proprietarilor le incumbă obligația de a asigura fondurile necesare pentru

proiectarea și executarea lucrărilor, obținerea avizelor necesare și a

autorizației de desființare de la autoritățile competente, de încredințare a

lucrărilor unor persoane fizice sau juridice autorizate în construcții și de

urmărire a respectării condițiilor de calitate stabilite, precum și de

recondiționare și reciclare a materialelor și produselor rezultate din demontarea

și demolarea construcției.

Numai în cazul unui refuz

nejustificat al proprietarului construcției de a se conforma obligațiilor

legale menționate, autoritatea administrației publice locale competente, cu

autorizarea instanței de judecată, este abilitată să procedeze la efectuarea

operațiunilor de demolare, pe cheltuiala proprietarului.

Or, în speță, reclamantul Municipiul

Constanța, autoritate a administrației publice locale, fără a soma în vreun fel

pârâta, proprietarul imobilului, după emiterea pentru sine a avizelor necesare

și a autorizației de desființare nr. 150 din 28 iulie 2000, a încheiat în luna

iulie 2000 un contract cu o firmă privată, SV V. SRL Constanța, pentru

efectuarea lucrărilor de demolare, prețul stabilit fiind în sumă de

1.605.000.000 lei,

Ulterior, pârâta, luând cunoștință

de intenția reclamantului menționat de a proceda la continuarea demolării, i-a

solicitat emiterea certificatului de urbanism, a avizelor și autorizației de

desființare, însă aceasta a refuzat să i le elibereze, procedând în maniera

menționată.

Apărarea reclamantei în sensul că ar

fi refuzat emiterea pentru pârâtă a avizelor și autorizației de desființare,

întrucât aceasta ar fi condiționat continuarea operațiunii de demolare și de

obținerea alteia, de construcție, pentru același teren, nu poate fi primită,

reclamanta având posibilitatea legală de a se pronunța asupra cererilor

pârâtei, în mod distinct și în conformitate cu dispozițiile legale incidente

pentru fiecare tip de autorizație.

Așa fiind, constatând că instanțele

de fond au aplicat în mod corect legea în raportul juridic dedus judecății,

Înalta Curtea urmează a respinge recursul dedus judecății ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții Municipiul Constanța, prin Primar și Consiliul Local al

Municipiului Constanța împotriva deciziei civile nr. 51/A din 5 februarie 2002

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2005.