ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9347/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 281/A din 6 februarie 2004 a Curții de Apel Cluj s-a admis în parte apelul declarat de intimata Primăria comunei Telciu precum și apelul declarat de intervenienții P.D. și P.O. împotriva sentinței civile nr. 147 din 6 martie 2003 a Tribunalului Bistrița Năsăud pe care a schimbat-o în parte, astfel: s-a admis în parte plângerea petiționarului S.W. împotriva dispoziției nr. 523 din 10 iulie 2002 a Primarului comunei Telciu precum și cerere de intervenție în favoarea Primarului comunei Telciu formulată de P.D.

și O., s-a constatat nulitatea parțială a acestei dispoziții, anume cu privire la revocarea dispoziției nr. 482 din 12 iunie 2002 a Primarului comunei Telciu în partea în care petentului i s-au restituit în natură imobilele și a fost pus în posesie cu privire la acestea; S-a menținut dispoziția nr. 523 din 10 iulie 2002 a Primarului comunei Telciu în partea privitoare la revocarea dispoziției nr. 482 din 12 iunie 2002 a aceluiași emitent cu privire la restituirea în natură către petent a imobilelor. În motivarea deciziei sale, Curtea de apel a apreciat că, din moment ce natura actelor în discuție este administrativă, acestea rămân supuse tipului de regim juridic aplicabil actelor administrative, în general, așa încât se poate recunoaște emitentului prerogativa de a le putea revoca.

În speță a reținut că prin dispoziția primarului local s-a dispus restituirea unor imobile către petiționar, conform unor procese verbale, pentru ca, mai apoi, același emitent să dispună prin dispoziția nr. 523/2002 să o revoce pe cea dintâi pe motivul că imobilele nu intră în categoria celor preluate abuziv, imobilul fiind preluat fără titlu, iar, pe de altă parte, a constatat că ele constituie proprietatea intervenienților. S-a avut în vedere că intervenienții au o parte din imobile, conform actelor datate 1996 de la cei care s-au prevalat de o hotărâre judecătorească privind uzucapiunea imobiliară. S-a reținut că intervenienții, fiind dobânditori de bună-credință, a fost corectă revocarea primei dispoziții, ținându-se cont, în același timp, că dispoziția revocată se referă și la imobile pentru care intervenienții nu au proprietatea acestora, ci reclamantul-petiționar ca proprietar tabular.

S-a mai considerat că intervenția s-a făcut în interesul primarului și nu în interes propriu. Împotriva susnumitei decizii a instanței de apel, a declarat recurs petentul-reclamant S.W. Astfel, invocând pct. 8 din art. 304 C. proc. civ., recurentul susține că s-a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbându-se natura și înțelesul său cât timp actele primarului, emise în temeiul art. 20 din Legea nr. 10/2001sunt acte de natură civilă și nu administrativă, ele putând fi desființate în cadrul controlului exercitat de instanțele judecătorești de drept comun. Apoi, același recurent invocă pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., în raport de care arată că s-a încălcat legea. În acest context evidențiază asupra relei-credințe a intervenienților, sens în care menționează că la încheierea actului de vânzare-cumpărare, părțile au fost de conivență, cât timp cunoșteau regimul juridic al imobilului, unul dintre intervenienții dobânditori fiind viceprimarul comunei.

Astfel, conform adresei nr. 19/1955 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular Năsăud, imobilul a fost preluat de stat, fără titlu, iar din 1955 a fost ocupat de chiriași care, potrivit sentinței nr. 1859 din 13 noiembrie 1974 a Judecătoriei Năsăud, nu puteau invoca prescripția achizitivă ce nu se împlinise. Totodată, recurentul arată că s-ar fi legitimat procesual, în sensul Legii nr. 10/2001, primarul și nu primăria. Deliberând asupra recursului, acesta urmează a fi promovat pentru următoarele rațiuni: Dispozițiile primăriei emise în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001, urmând procedura prevăzută de această lege specială, sunt supuse controlului instanțelor de judecată, la care se face plângerea de către persoana îndreptățită.

De aceea, acest act al primarului nu este de natură administrativă, pentru a-l revoca același emitent, ci, de natură civilă, cadru în care instanța de judecată de drept comun are prerogativa de a-și exercita controlul asupra legalității dispoziției primarului emitent. De aceea, fiind în condiția prevăzută la pct. 8 art. 304 C. proc. civ., urmează a statua asupra nelegalității ultimei decizii emise la 10 iulie 2002, sub nr. 523,, cu menținerea celei dintâi datată 12 iunie 2002 și înregistrată sub nr. 488. Aceasta pentru că dispoziția nr. 488/2002 a Primarului comunei Telciu privind restituirea în natură către recurentul-petiționar a imobilelor, preluate, fără titlu valabil, de către stat, în condiția prevăzută de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, respectă legea, ce a constituit temeiul juridic al emiterii ei.

În acest context, măsura aplicată în baza art. 9 din Legea nr. 10/2001 referitoare la restituirea în natură este corectă, deoarece actualii deținători, din care unul este viceprimar, nu pot opune recurentului pretinsul titlu autentificat la 1 noiembrie 1896, din moment ce părțile acestui act cunoșteau regimul juridic al imobilelor revendicate, cu atât mai mult cu cât pretinsul autor al intervenienților a uzucapat bunul imobiliar, fiind, însă, în realitate chiriaș, ca funcționar al autorității administrative locale, conform adresei nr. 19/1955. Ca atare, cum prezumția bunei-credințe nu există, iar uzucapiunea, în condițiile prezentate, nu poate fi opusă proprietarului mai vechi, respectiv succesorului său, recurentul, ale căror imobile au fost preluate abuziv de stat, urmează că prima măsură dispusă de autoritatea locală este în concordanță cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Așadar, fiind întrunite și cerințele prevăzute la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., urmează că este întemeiat recursul și sub acest aspect. Cât privește critica referitoare la legitimarea procesuală, ea este mai mult formală, primăria având atribuții special prevăzute de Legea nr. 10/2001 în procedura de soluționare a cererilor privind preluarea abuzivă a imobilelor, iar pe linie administrativă, în sensul Legii nr. 215/2002, activitatea sa se interferează, în limitele prevăzute de lege, cu cea a primarului care finalizează, prin decizie, cererile înregistrate de primăria locală. De aceea, nu se va reconsidera o astfel de critică, ce nu ar avea nici o eficiență juridică în contextul întregului conținut al recursului.

Prin urmare, în limitele abordate, urmează a se admite recursul în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., cu consecințele ce derivă de aici.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de contestatorul S.W. împotriva deciziei nr. 281/A din 6 februarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă. Casează decizia atacată și păstrează sentința civilă nr. 147 din 6 martie 2003 a Tribunalului Bistrița Năsăud. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2005.