ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4113/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4113/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința nr. 3514 din 22 septembrie
2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și
fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul B.I.M.,
în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, având ca obiect
obligarea acesteia să-i plătească renta viageră agricolă pentru suprafața de
teren de 2,03 ha.
Pentru a se pronunța
astfel, instanța a reținut următoarele:
Reclamantul a
solicitat Biroului Județean de Rentă Viageră Arad acordarea unei rente viagere
agricole pentru suprafața de 2,0335 ha teren arendat, iar autoritatea în
domeniu i-a comunicat acestuia că nu poate beneficia de rentă viageră agricolă
nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de Legea nr. 247/2005 privind reforma în
domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente.
În acest context
instanța s-a raportat la dispozițiile legale în materie, mai exact Titlul XI
„Renta viageră agricolă” Cap. I - III din Legea nr. 247/2005 și a constatat că
în speță s-a solicitat acordarea rentei viagere agricole pentru o suprafață de
teren care a făcut obiectul unui înscris sub semnătură privată încheiat la 30
august 1959 și pentru care s-a pronunțat în temeiul art. 5(2) din Legea nr.
247/2005 o hotărâre judecătorească ce ține loc de act autentic de
vânzare-cumpărare, respectiv Sentința civilă nr. 935/2006 a Judecătoriei Ineu,
Arad, reținându-se că forma autentică a actului de vânzare-cumpărare având ca
obiect terenuri este prevăzută ad validitatem, calificând actul încheiat între
părți ca un antecontract de vânzare-cumpărare și stabilind, deci, că transferul
dreptului de proprietate a operat la data pronunțării sentinței amintite - anul
2009.
În raport de
dispozițiile legale ce guvernează materia rentei viagere agricole și de
situația de fapt existentă, terenul în discuție fiind înstrăinat/arendat după
intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 s-a concluzionat că reclamantului nu-i
poate fi acordată rentă viageră agricolă.
În termen legal,
împotriva sus-amintitei sentințe a declarat recurs reclamantul B.I.M.
În esență, recurentul
a arătat că sentința pronunțată de Curtea de Apel București este netemeinică și
nelegală deoarece nu s-a ținut seama de starea de fapt și de drept de forță
majoră, independentă de voința părților cu privire la încheierea și perfectarea
actelor de vânzare-cumpărare și circulația terenurilor în anul 1959 și
următorii când scopul regimului comunist în agricultură era colectivizarea
forțată, în realitate voința părților fiind manifestată neechivoc în anul 1959.
Întrucât pe parcursul
judecății a intervenit O.U.G. nr. 70/2010 cu completările și modificările
ulterioare, în cauză a dobândit calitatea de intimată Agenția de Plăți și
Intervenție pentru Agricultură care a preluat activitatea desfășurată de Oficiul
Național de Rentă Viageră Agricolă din cadrul Agenției Domeniilor Statului care
a fost desființată [art. 8 alin. (1) din ordonanța de urgență].
Astfel, formulând
întâmpinare, Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a apreciat că
atât analiza cât și concluzia primei instanțe sunt corecte și legale, fiind
vorba de un teren dobândit printr-o sentință judecătorească ce ține loc de act
autentic de vânzare-cumpărare și care a fost înstrăinat/arendat după intrarea
în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Examinând cauza în
temeiul art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție
reține că recursul este nefondat și va fi respins pentru cele ce vor fi
punctate în continuare:
Acțiunea în
contencios administrativ formulată de reclamantul B.I.M. a avut ca obiect
obligarea Agenției Domeniilor Statului - Oficiul Național de Rentă Viageră
Agricolă (în prezent Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură) la
acordarea rentei viagere agricole pentru suprafața de 2,03 ha teren arendat
conform contractului de arendare nr. X din 10 iunie 2009 încheiat cu SC H. SRL.
Așa cum rezultă din
expunerea rezumativă a considerentelor primei instanțe, situația de fapt a fost
stabilită pe baza înscrisurilor doveditoare depuse de reclamant respectiv
contractul de arendare nr. X/2009 (din dosarul Tribunalului București care și-a
declinat competența) și Sentința civilă nr. 935 din 23 aprilie 2009 pronunțată
de Judecătoria Ineu, județul Arad (definitivă și irevocabilă - dosarul
Tribunalului București), sentință care ține loc de contract autentic de
vânzare-cumpărare pentru terenul agricol identificat, dobândit de reclamant și
care a făcut obiectul înscrisului sub semnătură privată intitulat „contract de
vânzare-cumpărare” încheiat la data de 30 august 1959 cu F.I. și F.M.
În privința situației
juridice, în mod corect judecătorul fondului a avut în vedere atât temeiul de
drept al sentinței civile a Judecătoriei Ineu (art. 969 și 1073 C. civ.
coroborate cu art. 5 alin. (2) din Titlul X privind circulația juridică a
terenurilor din Legea nr. 247/2005) cât și normele speciale care reglementează
„renta viageră agricolă” cuprinse în Titlul XI al Legii nr. 247/2005 privind
reforma în domeniul proprietății, justiției, precum și unele măsuri adiacente.
Observând
dispozițiile art. 9, art. 10 și art. 11 din Cap. II Titlul XI al Legii nr.
247/2005 care stabilesc condițiile pentru ca o persoană să devină rentier
agricol, faptul că pot fi înstrăinate sau arendate numai terenurile care după
anul 1990 nu au făcut obiectul altei înstrăinări între vii și că dovada
înstrăinării se face prin actul de înstrăinare, încheiat în formă autentică,
iar dovada arendării se face prin contractul de arendă întocmit cu respectarea
Legii nr. 16/1994 cu modificările și completările ulterioare, prima instanță a
stabilit în mod just că în raport de situația de fapt concretă, refuzul
autorității competente (Oficiul Național de Rentă Viageră Agricolă) de a acorda
rentă viageră agricolă este justificat.
Înscrisul sub
semnătură privată intitulat „contract de vânzare-cumpărare”, datat 3 august
1959, constituie doar un antecontract de vânzare-cumpărare câtă vreme legea
impune ad validitatem forma autentică în cazul vânzării-cumpărării de terenuri,
astfel că transferul dreptului de proprietate pentru terenul în discuție către
reclamant a operat în anul 2009, data pronunțării unei hotărâri judecătorești
care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Fiind vorba de un
teren înstrăinat/arendat după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, în mod
evident renta viageră agricolă nu poate fi acordată reclamantului, astfel că
soluția primei instanțe este temeinică și legală.
Văzând și
dispozițiile art. 312(1) C. proc. civ. și art. 20(1) din Legea nr. 554/2004
modificată și completată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamantul B.I.M. împotriva Sentinței nr. 3514 din 22 septembrie
2010 a Curții de Apel București , secția a VIII-a de contencios administrativ
și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 15 septembrie 2011.