ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4113/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 3514 din 22 septembrie

2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul B.I.M.,

în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, având ca obiect

obligarea acesteia să-i plătească renta viageră agricolă pentru suprafața de

teren de 2,03 ha.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut următoarele:

Reclamantul a

solicitat Biroului Județean de Rentă Viageră Arad acordarea unei rente viagere

agricole pentru suprafața de 2,0335 ha teren arendat, iar autoritatea în

domeniu i-a comunicat acestuia că nu poate beneficia de rentă viageră agricolă

nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de Legea nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente.

În acest context

instanța s-a raportat la dispozițiile legale în materie, mai exact Titlul XI

„Renta viageră agricolă” Cap. I - III din Legea nr. 247/2005 și a constatat că

în speță s-a solicitat acordarea rentei viagere agricole pentru o suprafață de

teren care a făcut obiectul unui înscris sub semnătură privată încheiat la 30

august 1959 și pentru care s-a pronunțat în temeiul art. 5(2) din Legea nr.

247/2005 o hotărâre judecătorească ce ține loc de act autentic de

vânzare-cumpărare, respectiv Sentința civilă nr. 935/2006 a Judecătoriei Ineu,

Arad, reținându-se că forma autentică a actului de vânzare-cumpărare având ca

obiect terenuri este prevăzută ad validitatem, calificând actul încheiat între

părți ca un antecontract de vânzare-cumpărare și stabilind, deci, că transferul

dreptului de proprietate a operat la data pronunțării sentinței amintite - anul

2009.

În raport de

dispozițiile legale ce guvernează materia rentei viagere agricole și de

situația de fapt existentă, terenul în discuție fiind înstrăinat/arendat după

intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 s-a concluzionat că reclamantului nu-i

poate fi acordată rentă viageră agricolă.

În termen legal,

împotriva sus-amintitei sentințe a declarat recurs reclamantul B.I.M.

În esență, recurentul

a arătat că sentința pronunțată de Curtea de Apel București este netemeinică și

nelegală deoarece nu s-a ținut seama de starea de fapt și de drept de forță

majoră, independentă de voința părților cu privire la încheierea și perfectarea

actelor de vânzare-cumpărare și circulația terenurilor în anul 1959 și

următorii când scopul regimului comunist în agricultură era colectivizarea

forțată, în realitate voința părților fiind manifestată neechivoc în anul 1959.

Întrucât pe parcursul

judecății a intervenit O.U.G. nr. 70/2010 cu completările și modificările

ulterioare, în cauză a dobândit calitatea de intimată Agenția de Plăți și

Intervenție pentru Agricultură care a preluat activitatea desfășurată de Oficiul

Național de Rentă Viageră Agricolă din cadrul Agenției Domeniilor Statului care

a fost desființată [art. 8 alin. (1) din ordonanța de urgență].

Astfel, formulând

întâmpinare, Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a apreciat că

atât analiza cât și concluzia primei instanțe sunt corecte și legale, fiind

vorba de un teren dobândit printr-o sentință judecătorească ce ține loc de act

autentic de vânzare-cumpărare și care a fost înstrăinat/arendat după intrarea

în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Examinând cauza în

temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

reține că recursul este nefondat și va fi respins pentru cele ce vor fi

punctate în continuare:

Acțiunea în

contencios administrativ formulată de reclamantul B.I.M. a avut ca obiect

obligarea Agenției Domeniilor Statului - Oficiul Național de Rentă Viageră

Agricolă (în prezent Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură) la

acordarea rentei viagere agricole pentru suprafața de 2,03 ha teren arendat

conform contractului de arendare nr. X din 10 iunie 2009 încheiat cu SC H. SRL.

Așa cum rezultă din

expunerea rezumativă a considerentelor primei instanțe, situația de fapt a fost

stabilită pe baza înscrisurilor doveditoare depuse de reclamant respectiv

contractul de arendare nr. X/2009 (din dosarul Tribunalului București care și-a

declinat competența) și Sentința civilă nr. 935 din 23 aprilie 2009 pronunțată

de Judecătoria Ineu, județul Arad (definitivă și irevocabilă - dosarul

Tribunalului București), sentință care ține loc de contract autentic de

vânzare-cumpărare pentru terenul agricol identificat, dobândit de reclamant și

care a făcut obiectul înscrisului sub semnătură privată intitulat „contract de

vânzare-cumpărare” încheiat la data de 30 august 1959 cu F.I. și F.M.

În privința situației

juridice, în mod corect judecătorul fondului a avut în vedere atât temeiul de

drept al sentinței civile a Judecătoriei Ineu (art. 969 și 1073 C. civ.

coroborate cu art. 5 alin. (2) din Titlul X privind circulația juridică a

terenurilor din Legea nr. 247/2005) cât și normele speciale care reglementează

„renta viageră agricolă” cuprinse în Titlul XI al Legii nr. 247/2005 privind

reforma în domeniul proprietății, justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Observând

dispozițiile art. 9, art. 10 și art. 11 din Cap. II Titlul XI al Legii nr.

247/2005 care stabilesc condițiile pentru ca o persoană să devină rentier

agricol, faptul că pot fi înstrăinate sau arendate numai terenurile care după

anul 1990 nu au făcut obiectul altei înstrăinări între vii și că dovada

înstrăinării se face prin actul de înstrăinare, încheiat în formă autentică,

iar dovada arendării se face prin contractul de arendă întocmit cu respectarea

Legii nr. 16/1994 cu modificările și completările ulterioare, prima instanță a

stabilit în mod just că în raport de situația de fapt concretă, refuzul

autorității competente (Oficiul Național de Rentă Viageră Agricolă) de a acorda

rentă viageră agricolă este justificat.

Înscrisul sub

semnătură privată intitulat „contract de vânzare-cumpărare”, datat 3 august

1959, constituie doar un antecontract de vânzare-cumpărare câtă vreme legea

impune ad validitatem forma autentică în cazul vânzării-cumpărării de terenuri,

astfel că transferul dreptului de proprietate pentru terenul în discuție către

reclamant a operat în anul 2009, data pronunțării unei hotărâri judecătorești

care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Fiind vorba de un

teren înstrăinat/arendat după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, în mod

evident renta viageră agricolă nu poate fi acordată reclamantului, astfel că

soluția primei instanțe este temeinică și legală.

Văzând și

dispozițiile art. 312(1) C. proc. civ. și art. 20(1) din Legea nr. 554/2004

modificată și completată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul B.I.M. împotriva Sentinței nr. 3514 din 22 septembrie

2010 a Curții de Apel București , secția a VIII-a de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 15 septembrie 2011.