ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2403/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea nr. 751 din 16

aprilie 2004, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr. 751/Ex/2004,

s-a încuviințat executarea silită formulată de creditoarea SC R.B. Ungaria,

împotriva debitoarei C.N.A.R. – D.A.B., la solicitarea executorului

judecătoresc M.G., reținându-se aplicabilitatea art. 373

1

C. proc.

civ. și avându-se în vedere titlul executoriu reprezentat de ședința civilă nr.

802 din 25 februarie 2002 a Tribunalului Timiș.

Nemulțumită de această încheiere,

debitoarea a declarat apel, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot

a încheierii atacate, în sensul respingerii cererii de executare silită.

În motivarea apelului, debitoarea a

arătat că sentința civilă nr. 802 din 25 februarie 2002, pronunțată de

Tribunalul Timiș nu este opozabilă, ca urmarea apariției Legii nr. 192/2001,

întrucât prin noua instituție creată C.N.A.F.P. s-a prevăzut în mod expres și

imperativ preluarea de către aceasta toate contractele privind fondul piscicol.

Ca urmare a apariției acestei legi,

noua instituție creată se subrogă legal în drepturile și obligațiile debitoarei

izvorâte din contractul, ce a stat la baza acțiunii civile soluționate prin

sentința civilă nr. 802/PI/2002. Față de această împrejurare, executarea silită

poate fi pornită numai în contradictoriu cu C.N.A.F.P. și nu cu D.A.B.

Timișoara.

Apelanta D.A.B. Timișoara și-a

onorat obligațiile contractuale, până la predarea contractului nr. 5045/1999

către C.N.A.F.P., conform adresei din 26 mai 2003, împrejurări cunoscute de

intimata SC R.B. Ungaria Timișoara, iar conform art. 25 din actul adițional nr.

2 din contract, acest contract a fost reziliat începând cu data de 12 decembrie

2003.

Astfel fiind, apelanta nu mai avea

calitatea de parte contractantă, contractul a fost reziliat, iar debitoarea în

speță poate fi numai C.N.A.F.P., care după cum s-a arătat, s-a subrogat în

drepturile și obligațiile apelantei, conform art. 9 pct. 4 din Legea

pisciculturii nr. 192/2001.

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială

și de contencios administrativ, prin decizia nr. 173/ A din 24 mai 2004 a

respins apelul, ca nefondat, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de

judecată, în sumă de 40.000.000 lei către intimata SC R.B. Ungaria.

Pentru a pronunța această soluție,

curtea de apel a reținut că împrejurările invocate de apelanta debitoare

referitoare la neopozabilitatea sentinței a cărei executare se cere, întrucât

contractul a fost preluat de C.N.A.F.P., instituție nou creată sub efectul

legii și, în aceste condiții debitoarea nu mai este parte contractantă,

constituie chestiuni de fond care nu pot fi verificate în cadrul acestui apel,

dat fiind caracterul necontencios al acestei proceduri.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 373

1

C. proc. civ., coroborat cu art. 331 C. proc. civ., instanța va verifica numai

dacă din punct de vedere formal există o cerere de executare silită formulată

de către creditorul urmăritor, precum și un titlu executoriu care să fie pus în

executare, procedura fiind necontencioasă, elemente ce există în prezenta

cauză, așa încât prima instanță a procedat corect dispunând executarea silită.

În contra celei din urmă hotărâri,

(pârâta) debitoarea D.A.B. a declarat recurs, criticând soluția dată în apel

numai în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, în sensul

reducerii lor, în opinia recurentei, suma de 40.000.000 lei la care a fost

obligată în apel, este foarte mare în raport de obiectul cauzei dedus judecății,

cerere încuviințare executare silită.

În consecință, recurenta solicită

admiterea recursului și modificarea hotărârii date în apel în sensul micșorării

cuantumului cheltuielilor de judecată (recurenta nu specifică suma cu care

dorește să se micșoreze cheltuielile de judecată).

Recursul este nefondat potrivit

considerentelor ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 274 C. proc. civ.,

partea care cade în pretenții, va fi obligată la plata cheltuielilor de

judecată.

În principiu instanțele de judecată,

în virtutea rolului lor activ, dispune obligarea pârâtei care a pierdut

procesul la plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea potrivnică,

acestea fiind suverane în acordarea, micșorarea sau neacordarea acestora, după

caz.

În condițiile art. 274 alin. (2) C.

proc. civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură

și impozit parțial etc., și orice alte cheltuieli pe care partea care a

câștigat va dovedi că le-a făcut.

Textul de lege enunțat, devenit

aplicabil dacă cererea a fost admisă așa cum ea a fost inițial formulată și

pârâtul se află în culpă procesuală, în sensul că pretențiile reclamantului

s-au dovedit a fi întemeiate și, prin urmare admise; în acest caz culpa

procesuală privește partea de pretenții considerate întemeiate.

În acest context, instanța de apel a

obligat recurenta debitoare la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând

onorariu de avocat, situație, în raport cu care, a aplicat dispozițiile art. 274

alin. (2) C. proc. civ., întrucât cheltuielile de judecată se acordă numai la

cerere așa cum prevede art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

În cazul în care ar fi avut obiecții

cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de creditoare,

debitoarea, în ședința când s-a dezbătut apelul în fond, ar fi trebuit să

solicite reducerea acestora, ceea ce nu a făcut, motiv în raport cu care, se prezumă

că a fost de acord cu acestea așa încât, corect curtea de apel a obligat-o pe

debitoare la suma de 40.000.000 lei.

În consecință, recursul urmează să

fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de debitoarea D.A.B. Timișoara, împotriva deciziei nr. 173 din 24 mai 2004 a

Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 7 aprilie 2005.