ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1201/2006
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1201/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra contestației în anulare de
față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin contestația înregistrată la 21
aprilie 2005 SC Z.B. SA a solicitat ca în contradictoriu cu intimata SC I. SRL
să se dispună anularea deciziei nr. 2582 din 14 aprilie 2005 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, secția comercială.
În motivarea contestației se arată
că prin decizia a cărei anulare o solicită a fost obligată la plata unei chirii
pe perioada 15 octombrie 2002 – 15 aprilie 2003, pentru folosirea suprafeței de
20.000 mp. proprietatea intimatei fără însă ca din probele administrate să
rezulte că folosește acest teren.
S-a susținut că plata unor sume de
bani reprezentând chirie a fost rezultatul punerii în executare de către
intimată a sentinței nr. 1464/2002 ce a fost pronunțată în lipsa
contestatoarei, deci nu a existat un presupus acord de voință al părților.
A invocat contestatoarea că decizia
atacată a avut la bază ca temei legal numai principiul consensualismului
consacrat de art. 942 și 1285 C. civ. și acceptarea la plată a facturii din 20
ianuarie 2003.
Din actele dosarului, Înalta Curte
reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 260 din 23
aprilie 2004 a Judecătoriei Târgu Jiu s-a respins excepția autorității de lucru
judecat invocată de pârâta SC Z.B. SA și s-a respins acțiunea prin care
reclamanta SC I. SRL a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de
357.002.000 lei, reprezentând chirie pentru suprafața de teren de 20.000 mp
datorată pentru perioada 15 octombrie 2002 – 15 ianuarie 2003 și respectiv 15
ianuarie 2003 – 15 aprilie 2003, cu cheltuieli de judecată.
Hotărârea a fost confirmată de
Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 401 din 19
octombrie 2004 ca urmare a respingerii apelului declarat de reclamantă
împotriva acestei sentințe.
Prin decizia nr. 2582 din 14 aprilie
2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, s-a admis
recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii pronunțate de instanța de
apel, pe care a modificat-o în sensul că a admis apelul aceleași părți declarat
împotriva sentinței instanței de fond ce a fost schimbată în sensul că s-a
admis acțiunea reclamantei și pârâta a fost obligată la 357.000.000 lei cu
titlu de chirie pe perioada 15 octombrie 2002 – 15 aprilie 2003 și la
72.048.000 lei cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale.
Contestația în anulare este o cale
extraordinară de atac, admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de
dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ.
Din conținutul dispozițiilor art. 318
alin. (1) C. proc. civ., text de lege în care poate fi încadrată în drept
contestația de față, rezultă că hotărârea instanțelor de recurs mai pot fi
atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli
materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, și nu
greșeli de judecată, respectiv de reapreciere a probelor.
Deci, contestatoarea critică modul
în care instanța de recurs a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre
părți și a solicitat rejudecarea recursului, așa încât nu sunt întrunite
cerințele prevăzute de dispozițiile art. 318 C. proc. civ.
Față de aceste considerente, urmează
a se respinge ca nefondată contestația de față.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în anulare
formulată de contestatoarea SC Z.B. SA, împotriva deciziei nr. 2582 din 14
aprilie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială,
în dosar nr. 10978/2004, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică,
astăzi 23 martie 2006.