ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1201/2006

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la 21 aprilie 2005 SC Z.B. SA a solicitat ca în contradictoriu cu intimata SC I. SRL să se dispună anularea deciziei nr. 2582 din 14 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială. În motivarea contestației se arată că prin decizia a cărei anulare o solicită a fost obligată la plata unei chirii pe perioada 15 octombrie 2002 – 15 aprilie 2003, pentru folosirea suprafeței de 20.000 mp. proprietatea intimatei fără însă ca din probele administrate să rezulte că folosește acest teren. S-a susținut că plata unor sume de bani reprezentând chirie a fost rezultatul punerii în executare de către intimată a sentinței nr. 1464/2002 ce a fost pronunțată în lipsa contestatoarei, deci nu a existat un presupus acord de voință al părților.

A invocat contestatoarea că decizia atacată a avut la bază ca temei legal numai principiul consensualismului consacrat de art. 942 și 1285 C. civ. și acceptarea la plată a facturii din 20 ianuarie 2003. Din actele dosarului, Înalta Curte reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 260 din 23 aprilie 2004 a Judecătoriei Târgu Jiu s-a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâta SC Z.B. SA și s-a respins acțiunea prin care reclamanta SC I. SRL a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 357.002.000 lei, reprezentând chirie pentru suprafața de teren de 20.000 mp datorată pentru perioada 15 octombrie 2002 – 15 ianuarie 2003 și respectiv 15 ianuarie 2003 – 15 aprilie 2003, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea a fost confirmată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 401 din 19 octombrie 2004 ca urmare a respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe. Prin decizia nr. 2582 din 14 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, s-a admis recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel, pe care a modificat-o în sensul că a admis apelul aceleași părți declarat împotriva sentinței instanței de fond ce a fost schimbată în sensul că s-a admis acțiunea reclamantei și pârâta a fost obligată la 357.000.000 lei cu titlu de chirie pe perioada 15 octombrie 2002 – 15 aprilie 2003 și la 72.048.000 lei cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ. Din conținutul dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ., text de lege în care poate fi încadrată în drept contestația de față, rezultă că hotărârea instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, și nu greșeli de judecată, respectiv de reapreciere a probelor. Deci, contestatoarea critică modul în care instanța de recurs a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți și a solicitat rejudecarea recursului, așa încât nu sunt întrunite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. Față de aceste considerente, urmează a se respinge ca nefondată contestația de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC Z.B. SA, împotriva deciziei nr. 2582 din 14 aprilie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în dosar nr. 10978/2004, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 23 martie 2006.