ÎCCJ, Decizia nr. 96/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 475 din 15 septembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibilă,

plângerea petentului N.F., privind pe făptuitorul M.I., pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 246 - 248 C. pen., art. 2 lit. g) și art. 8

din Legea nr. 554/2004, art. 8, 10 și 11 din Legea nr. 35/1997.

S-a reținut că petentul s-a adresat cu plângere

prealabilă, instanței de judecată, privind pe făptuitorul M.I., pentru

săvârșirea infracțiunilor menționate, constând în încălcarea drepturilor

fundamentale ale acestuia, prin răspunsul echivoc dat la candidatura sa la

funcția de adjunct al Avocatului Poporului, neselectarea cu rea credință a

dosarului său, pentru a fi prezentat celor două comisii juridice ale Parlamentului.

Or, în raport cu dispozițiile art. 209 alin. (3) și

art. 29 pct. 1 C. proc. pen., cu referire la infracțiunile reclamate, sesizarea

instanței poate avea loc numai prin rechizitoriu.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul N.F. a

declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:

Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.,

dispozițiile relative la sesizarea instanței de judecată sunt prescrise sub

sancțiunea nulității absolute.

Este de reținut că reglementarea menționată

corespunde scopului principal al art. 6 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privitor la garanțiile

procedurale care trebuie să însoțească, între altele, judecarea acuzațiilor în

materie penală.

Este adevărat că, privitor la sintagma „dispoziții

relative la sesizarea instanței” , Codul de procedură penală nu conține nici o

prevedere care să o definească.

Însă, cu referire la cauză, sfera și conținutul

dispozițiilor procesuale aflate sub protecția nulității absolute, rezultă din

dispozițiile art. 279, 221 și 278

1

C. proc. pen., coroborat cu art.

264 din același cod.

Din economia reglementărilor legal menționate rezultă

că în materie penală constituie dispoziții relative la sesizarea primară a

instanței de judecată și sunt supuse sancțiunii nulității absolute, toate

dispozițiile procesuale care au ca obiect de reglementare determinarea

persoanelor sau organelor împuternicite să aducă în fața instanței, o cauză,

spre judecată, prin plângere, plângere prealabilă sau rechizitoriu, precum și

cele care stabilesc condițiile de validitate a actului de sesizare și limitele

judecății, ca efect al acestora.

În cauză, obiectul plângerii formulate de petentul

N.F. privește săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246, 247 și 248 C.

pen., art. 2 lit. g) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, art. 8, 10 și 11 din

Legea nr. 35/1997, republicată.

Or, infracțiunile reclamate nu se regăsesc între cele

determinate prin art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. în cazul cărora

plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată.

Totodată, infracțiunile sesizate nici nu au făcut

obiectul urmăririi penale, finalizată printr-o rezoluție de neîncepere a urmăririi

penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, care să justifice sesizarea

instanței de judecată, în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Prin urmare, în mod legal prima instanță a constatat

neîndeplinirea condițiilor de validitate a sesizării, așa încât hotărârea

atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. civ.

În fine, dispozițiile art. 285 C. proc. pen. nu sunt

incidente în cauză, întrucât acestea privesc plângerea prealabilă prevăzută de

art. 279 din același cod.

Or, plângerea cu care secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție a fost învestită de petent, are natura juridică

prevăzută de art. 222 C. proc. pen., ca mod de sesizare a organului de urmărire

penală.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul declarat de petentul N.F. împotriva sentinței nr. 475 din 15

septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2844/2005, al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) și a art. 193

alin. (1) din același cod, recurentul menționat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, respectiv în favoarea intimatului, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul N.F. împotriva sentinței nr. 475 din 15

septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2844/2005, al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 100 RON (1.000.000 lei), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs, precum și 4.000 RON (40.000.000 lei), intimatului I.M.,

reprezentând onorariu de avocat, achitat conform contractului de asistentă

juridică nr. 156.628 din 21 februarie 2006.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.