ÎCCJ, Decizia nr. 60/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr.

530 din 6 octombrie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție

a respins plângerea formulată de petentul

A.I.

, în contradictoriu cu magistrații A.P.,

G.R. și M.M., ca inadmisibilă.

S-a reținut că petentul a adresat acestei secții, o

plângere, prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a magistraților

A.P., G.R. și M.M.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că s-a

adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, susținând că

magistrații menționați se fac vinovați de „corupție și abuz în serviciu”, însă

demersul său a rămas fără rezultat.

Aserțiunile menționate au în vedere participarea

celor trei magistrați la dezbaterile desfășurate la 25 aprilie 2005, în urma

cărora a fost pronunțată sentința penală nr. 289.

Așadar, petentul își exprimă nemulțumirea față de

nesoluționarea plângerilor înaintate organului de urmărire penală, plângerea

adresată instanței de judecată nevizând o soluție de netrimitere în judecată.

Prin urmare, plângerea acestuia, adresată instanței

de judecată, nu privește un act prevăzut de art. 278

1

C. proc. pen.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a

formulat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:

Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.,

dispozițiile relative la sesizarea instanței de judecată sunt prescrise sub

sancțiunea nulității absolute.

Este de reținut că reglementarea menționată

corespunde scopului principal al art. 6 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale privitor la garanțiile

procedurale care trebuie să însoțească, între altele, judecarea acuzațiilor în

materie penală.

Este adevărat că privitor la sintagma „dispoziții

relative la sesizarea instanței”, Codul de procedură penală nu conține nici o

prevedere care să o definească.

Însă, cu referire la cauză, sfera și conținutul

dispozițiilor procesuale aflate sub protecția nulității absolute rezultă din

dispozițiile art. 279, 221 și 278

1

C. proc. pen., coroborat cu art.

264 din același cod.

Din economia reglementărilor legal menționate rezultă

că validitatea sesizării instanței de judecată este dată de îndeplinirea,

cumulativ, a condițiilor privitoare la exercitarea funcției de învinuire,

exclusiv de organul sau persoana prevăzută de lege, precum și a condițiilor de

formă și de fond a actului procesual de sesizare.

În consecință, în materie penală constituie

dispoziții relative la sesizarea primară a instanței de judecată și beneficiază

de protecția nulității absolute, plecând de la normele legale menționate mai

sus, toate dispozițiile procesuale care au ca obiect de reglementare

determinarea persoanelor sau organelor împuternicite să aducă în fața instanței

o cauză, spre judecată, prin plângere, plângere prealabilă sau rechizitoriu,

precum și cele care stabilesc condițiile de validitate a actului de sesizare și

limitele judecății, ca efect a acestora.

În cauză, obiectul plângerii formulate de petentul

A.I. privește săvârșirea unor infracțiuni de „corupție și abuz în serviciu”.

Or, infracțiunile reclamate nu se regăsesc între cele

determinate prin art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., în cazul cărora

plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată.

Totodată, infracțiunile sesizate nici nu au făcut

obiectul urmăririi penale, finalizată printr-o rezoluție de neîncepere a

urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, care să justifice

sesizarea instanței de judecată în condițiile art. 278

1

C. proc.

pen., petentul nefăcând nici o dovadă în acest sens.

Prin urmare, în mod legal prima instanță a constatat

neîndeplinirea condițiilor de validitate a sesizării, în condițiile acestui din

urmă text legal, așa încât hotărârea atacată nu este supusă nici unuia din

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 530 din 6 octombrie

2005, pronunțată în dosarul nr. 4557/2005, al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același

cod, recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 530 din 6

octombrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 4557/2005.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.