ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5004/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La 27 iunie 2003 D.R. prin

procurator D.I. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, Orașul Eforie prin Primar și Consiliul local Eforie

solicitând obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie un

număr de 5 terenuri cu dimensiunile și vecinătățile specificate în acțiune

situate în Eforie, județul Constanța, achiziționate cu acte autentice de

părinții reclamantei M.S. și S.M. și preluate de stat în mod abuziv în baza

Decretului nr. 111/1951 ca bunuri fără stăpân, sens în care au fost pronunțate

cinci hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile, care însă nu pot

constitui titlu valabil pentru stat.

A mai precizat reclamanta că autorii

săi au decedat; M.S. la 5 august 1953 și S.M. la 23 august 1973 și că potrivit

certificatului de calitate de moștenitor nr. 180 din 31 august 1999 este unica

succesoare a defuncților. Totodată a prețuit valoarea imobilelor la

2.500.000.000 lei și și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ.,

art. 41 din Constituție, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Tribunalul Constanța, secția civilă,

prin sentința nr. 1153 din 2 octombrie 2003 a admis excepția inadmisibilității

acțiunii formulată de pârâții Consiliul local Eforie și Orașul Eforie prin

Primar și a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei prin procurator D.I.,

soluție menținută de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 152/C

din 18 februarie 2004 prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanta D.R. prin procurator D.I.

Ambele instanțe au reținut că

potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia, bunurile preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari

sau moștenitorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, la 14 februarie 2001 a intrat în

vigoare Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 care instituie o

procedură specială potrivit căreia persoanele îndreptățite pot cere restituirea

în natură în compensare sau în contraechivalent a bunurilor preluate abuziv în

intervalul menționat.

Ca atare, existând o lege specială

de reparație intrată în vigoare anterior promovării acțiunii de către

reclamantă (27 iunie 2003) revendicarea imobilelor preluate de stat în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, cum este și cazul celor din speță, nu se mai

putea face printr-o acțiunea de drept comun, precum cea inițiată de reclamantă,

aceasta având obligația să recurgă la procedura specială în două etape,

prevăzută de noua lege, prima prealabilă și obligatorie, iar cea de a doua

facultativă și eventuală întrucât privește controlul judecătoresc al actelor

emise în cadrul etapei administrative.

Astfel fiind și întrucât reclamanta

nu a parcurs etapa administrativă obligatorie a procedurii prevăzute de Legea

nr. 10/2001, acțiunea sa adresată direct instanței judecătorești conform

dreptului comun nu putea fi primită.

În contra deciziei nr. 152 din 18

februarie 2004 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, a declarat recurs reclamanta

D.R. prin procurator D.I. invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și susținând în esență că soluția instanțelor de a considera

inadmisibilă acțiunea în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 era de natură a crea o diferență de tratament pe de o parte,

între foștii proprietari care nu au așteptat legea specială de reparație și au

reușit să-și redobândească proprietățile prin promovarea acțiunii în

revendicare de drept comun, iar pe de altă parte între acei proprietari care nu

au folosit nici calea judecătorească și nici procedura Legii nr. 10/2001. Pe de

altă parte exista și o a treia categorie de proprietari cărora deși prin

hotărâri judecătorești irevocabile nu le-a fost recunoscut dreptul de

proprietate pot totuși uza de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 (art. 48).

În aceste condiții, nu se poate

susține că acțiunea de drept comun în revendicare ar fi paralizată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 întrucât ar însemna ca respectivilor

proprietari să li se refuze accesul la justiție și să fie deposedați abuziv de

proprietățile pe care le-au avut. În acest context cuvântul revendicare trebuie

înțeles în sensul de retrocedare pentru că altfel ar însemna să se intre în

contradicție cu principiile constituționale care ocrotesc proprietatea,

inclusiv cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția

României, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare

fiind cuprinsă în art. 1 C. civ., conform căreia legea civilă nu are putere

retroactivă.

Aceste texte consacră teza potrivit

căreia legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, așa încât

legea nouă nu poate nimici sau modifica trecutul juridic și invers, legea veche

trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaște

fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acțiunea noii legi

civile se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor

viitoare ale raporturilor juridice trecute.

În ceea ce privește imobilele

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, este de observat

că normele legale în conflict respectiv Codul civil și Legea nr. 10/2001

vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, valabile însă în

timp prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de

preluare.

Anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001,

restitutio in integrum

, ca efect al ineficacității actelor

de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării întemeiat pe

dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.

Deși avantajos prin accesul direct

la instanțele judecătorești dar conservator și rigid, prin câmpul său de

aplicare, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme

speciale de drept substanțial și cu o procedură administrativă-obligatorie

prealabilă sesizării instanței.

Legea nouă suprimă practic acțiunea

dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă,

cum se solicită a se constata în speță și fără a diminua accesul la justiție,

perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale, îl

subordonează controlului judecătoresc.

În acest context, Legea nr. 10/2001

este de imediată aplicare, soluție consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998 care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu

valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor

legi speciale de reparație.

Ca atare, odată cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun

referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi. În consecință

accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobile, poate fi

exercitat, cum este cazul în speță, numai în condițiile și pe căile prevăzute

de legea nouă.

Așa fiind rezultă că, în raport de

data introducerii acțiunii, 27 iunie 2003 și, în condițiile legii, că nu mai

este admisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile Codului

civil, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Față de cele ce preced, recursul

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta D.R. împotriva deciziei nr. 152/C din 18 februarie 2004 a Curții de

Apel Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2005.