ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5004/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 27 iunie 2003 D.R. prin procurator D.I. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Orașul Eforie prin Primar și Consiliul local Eforie solicitând obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie un număr de 5 terenuri cu dimensiunile și vecinătățile specificate în acțiune situate în Eforie, județul Constanța, achiziționate cu acte autentice de părinții reclamantei M.S. și S.M. și preluate de stat în mod abuziv în baza Decretului nr. 111/1951 ca bunuri fără stăpân, sens în care au fost pronunțate cinci hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile, care însă nu pot constitui titlu valabil pentru stat.

A mai precizat reclamanta că autorii săi au decedat; M.S. la 5 august 1953 și S.M. la 23 august 1973 și că potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 180 din 31 august 1999 este unica succesoare a defuncților. Totodată a prețuit valoarea imobilelor la 2.500.000.000 lei și și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 41 din Constituție, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 1153 din 2 octombrie 2003 a admis excepția inadmisibilității acțiunii formulată de pârâții Consiliul local Eforie și Orașul Eforie prin Primar și a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei prin procurator D.I., soluție menținută de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 152/C din 18 februarie 2004 prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta D.R.

prin procurator D.I. Ambele instanțe au reținut că potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, bunurile preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, la 14 februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 care instituie o procedură specială potrivit căreia persoanele îndreptățite pot cere restituirea în natură în compensare sau în contraechivalent a bunurilor preluate abuziv în intervalul menționat.

Ca atare, existând o lege specială de reparație intrată în vigoare anterior promovării acțiunii de către reclamantă (27 iunie 2003) revendicarea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cum este și cazul celor din speță, nu se mai putea face printr-o acțiunea de drept comun, precum cea inițiată de reclamantă, aceasta având obligația să recurgă la procedura specială în două etape, prevăzută de noua lege, prima prealabilă și obligatorie, iar cea de a doua facultativă și eventuală întrucât privește controlul judecătoresc al actelor emise în cadrul etapei administrative. Astfel fiind și întrucât reclamanta nu a parcurs etapa administrativă obligatorie a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, acțiunea sa adresată direct instanței judecătorești conform dreptului comun nu putea fi primită.

În contra deciziei nr. 152 din 18 februarie 2004 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, a declarat recurs reclamanta D.R. prin procurator D.I. invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând în esență că soluția instanțelor de a considera inadmisibilă acțiunea în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 era de natură a crea o diferență de tratament pe de o parte, între foștii proprietari care nu au așteptat legea specială de reparație și au reușit să-și redobândească proprietățile prin promovarea acțiunii în revendicare de drept comun, iar pe de altă parte între acei proprietari care nu au folosit nici calea judecătorească și nici procedura Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte exista și o a treia categorie de proprietari cărora deși prin hotărâri judecătorești irevocabile nu le-a fost recunoscut dreptul de proprietate pot totuși uza de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 (art. 48). În aceste condiții, nu se poate susține că acțiunea de drept comun în revendicare ar fi paralizată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 întrucât ar însemna ca respectivilor proprietari să li se refuze accesul la justiție și să fie deposedați abuziv de proprietățile pe care le-au avut. În acest context cuvântul revendicare trebuie înțeles în sensul de retrocedare pentru că altfel ar însemna să se intre în contradicție cu principiile constituționale care ocrotesc proprietatea, inclusiv cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Recursul nu este fondat. Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1 C. civ., conform căreia legea civilă nu are putere retroactivă. Aceste texte consacră teza potrivit căreia legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, așa încât legea nouă nu poate nimici sau modifica trecutul juridic și invers, legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaște fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acțiunea noii legi civile se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.

În ceea ce privește imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, este de observat că normele legale în conflict respectiv Codul civil și Legea nr. 10/2001 vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, valabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum , ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării întemeiat pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. Deși avantajos prin accesul direct la instanțele judecătorești dar conservator și rigid, prin câmpul său de aplicare, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și cu o procedură administrativă-obligatorie prealabilă sesizării instanței.

Legea nouă suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speță și fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale, îl subordonează controlului judecătoresc. În acest context, Legea nr. 10/2001 este de imediată aplicare, soluție consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Ca atare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi.

În consecință accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobile, poate fi exercitat, cum este cazul în speță, numai în condițiile și pe căile prevăzute de legea nouă. Așa fiind rezultă că, în raport de data introducerii acțiunii, 27 iunie 2003 și, în condițiile legii, că nu mai este admisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile Codului civil, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Față de cele ce preced, recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.R. împotriva deciziei nr. 152/C din 18 februarie 2004 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2005.