ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3256/2005
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3256/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului civil de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 854 din 20
decembrie 2000, Tribunalul Constanța a admis cererea formulată de reclamantul
A.G., în contradictoriu cu pârâții Consiliul local Eforie, Orașul Eforie prin
primar, SC C.S. 2000 SA și SC C. SA și au fost obligați pârâții să lase
reclamantului în deplină proprietate și posesie suprafața de 600 mp teren,
situată în intravilanul orașului Eforie Sud, în parcela 768 din zona parcelară
a orașului.
Cererea formulată în contradictoriu
cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost respinsă ca fiind
îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunța această hotărâre,
instanța de fond a reținut că, raportând dispozițiile art. 480-481 C. civ. la
situația de fapt din prezenta cauză, se constată că pârâții nu dețin un titlu
de proprietate legitim, deoarece sentința civilă nr. 1569/1961 a Tribunalului
Popular Constanța, care nu a fost comunicată proprietarului, nu a produs
efecte.
Reține instanța de fond, că
reclamantul a făcut dovada calității de proprietar a autorilor săi, pentru
suprafața de teren care face obiectul procesului, iar terenul poate fi
restituit, pentru că nu este afectat de detalii de sistematizare. Instalația
solară amplasată de SC C. SA este într-o fază avansată de uzură și nu
funcționează de doi ani.
Se mai reține, că Statul Român nu
are calitate procesuală pasivă, pentru că, potrivit art. 36 pct. 1 din Legea
nr. 18/1991, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în
intravilanul localităților, care sunt în administrarea primăriilor, trec în
proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor.
Curtea de Apel Constanța, prin
decizia civilă nr. 169/C din 7 mai 2001, a respins excepția lipsei calității
procesuale pasive a Consiliului local Eforie, a admis apelurile declarate de
pârâții Consiliul local Eforie, Orașul Eforie prin primar și SC C.S. 2000 SA
Eforie Sud, a admis excepția inadmisibilității, a schimbat în tot sentința și a
respins acțiunea formulată de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri a
declarat recurs reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 627 din 19 februarie
2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul, a casat hotărârea atacată și
a trimis cauza Curții de Apel Constanța, pentru rejudecarea cererii de apel.
Rejudecând cererea de apel, Curtea
de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 243/C din 15 decembrie 2003, a admis
apelurile declarate de pârâții Consiliul local Eforie, Orașul Eforie prin
primar și SC C.S. 2000 SA Eforie Sud, a schimbat în tot hotărârea apelată și a
respins acțiunea ca nefondată.
Instanța de apel a reținut că
reclamantul pentru dovedirea dreptului său de proprietate a invocat contractul
de vânzare-cumpărare nr. 1177/32/1958, iar pârâții au opus reclamantului
sentința civilă nr. 1569/1961 pronunțată de fostul Tribunal Popular al orașului
Constanța, în aplicarea Decretului nr. 111/1951.
Reține instanța de apel, că în
cadrul acțiunii în revendicare reclamantul trebuie să facă dovada că este
proprietarul bunului revendicat și că bunul se află în posesia nelegitimă a
pârâtului. In cauză însă, terenul în suprafață de 600 mp, situat în localitatea
Eforie, a trecut în proprietatea statului prin sentința civilă nr. 1569 din 20
aprilie 1961 a Tribunalului Popular al orașului Constanța, deoarece a fost
abandonat din anul 1957. Deși măsura preluării bunului în baza Decretului nr.
111/1951 este abuzivă, în raport cu legea fundamentală și Legea nr. 10/2001,
preluarea a avut la bază un titlu și s-a întemeiat pe o prevedere legală în
vigoare la momentul preluării. Hotărârea judecătorească s-a pronunțat în
contradictoriu cu fostul proprietar care avea domiciliul în București, cu
domiciliu înscris și în contractul de vânzare cumpărare nr. 1177/32/1958, iar
reclamantul a susținut că această hotărâre nu a fost comunicată, fără să
conteste mențiunile privitoare la domiciliul pârâtului și nu a făcut dovada
achitării taxelor și impozitelor aferente, până la momentul pronunțării
hotărârii.
După preluare, terenul a fost
afectat de construcții cu caracter definitiv, captatori solari pentru
prepararea apei calde de consum, lucrări executate în baza autorizației nr.
5701 din 5 septembrie 1986, care până în prezent nu au fost amortizate.
Se mai reține, că împotriva
hotărârii s-a declarat recurs după expirarea termenului legal, la un interval
de 8 ani, iar recurenții nu au insistat în soluționarea recursului.
Împotriva acestei hotărâri a
declarat recurs reclamantul care, invocând art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.,
susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că hotărârea
judecătorească, dată în baza Decretului nr. 111/1951, constituie titlu legal de
proprietate al pârâților.
Susține recurentul, că această
hotărâre nu este definitivă, că obligați să facă dovada comunicării ei erau
pârâții și că nu a avut ca efect constituirea dreptului de proprietate în favoarea
statului. De aceea, statul nu are titlu valabil de proprietate, iar singurul
titlu valabil este cel care atestă dreptul de proprietate al autorilor săi.
Recurentul mai susține că terenul nu
este afectat de detalii de sistematizare, cum greșit se reține prin hotărârea
atacată, iar instalația solară care a deservit numai căsuțele din incinta
Campingului Cosmos este într-o stare avansată de uzură, nefiind în stare de
funcționare de cca 4 ani. Această instalație nu este o construcție definitivă,
„deoarece este alcătuită din captatori montați pe suporți metalici pe parcaje”.
Recursul va fi admis, pentru
următoarele considerente.
Reclamantul a investit instanța, la
data de 22 martie 1999, cu o acțiune în revendicarea suprafeței de 600 mp
teren.
În acțiunile având ca obiect
revendicarea, obligat să-și dovedească dreptul de proprietate asupra bunului
revendicat este reclamantul, așa cum corect s-a reținut prin hotărârea atacată,
însă în prezenta cauză reclamantul a făcut dovada că tatăl său a dobândit
dreptul de proprietate asupra terenului, prin contractul de vânzare cumpărare
nr. 1177/32 din 13 februarie 1958, iar pârâții nu i-au opus un titlu valabil.
Instanța de apel a reținut că
terenul care face obiectul procesului a fost preluat de stat cu titlu valabil, pentru
că hotărârea judecătorească, dată în aplicarea Decretului nr. 111/1951, s-a
pronunțat în contradictoriu cu proprietarul și nu a fost desființată.
Reclamantul recurent a invocat însă
nelegalitatea titlului, iar faptul că pentru bunurile preluate în temeiul
Decretului nr. 111/1951 trecerea în proprietatea statului era dispusă printr-o
hotărâre judecătorească nu presupune dobândirea de către stat a imobilului cu
titlu valabil, așa cum s-a reținut prin hotărârea atacată.
Conform art. 6 alin. (2) din Legea
nr. 213/1998, valabilitatea titlului impune concordanța lui cu legile în
vigoare la data preluării, iar instanța, sesizată cu acțiunea în revendicare,
poate stabili dacă preluarea s-a făcut în respectul deplin al actelor normative
atunci în vigoare.
Or, prevederile Decretului nr.
111/1951 au nesocotit caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, deoarece
reglementau trecerea în proprietatea statului a bunurilor fără stăpân, iar
conform instrucțiunilor M.F nr. 1529 din 2 aprilie 1963 erau fără stăpân bunurile
în legătură cu care titularul lor necunoscut sau absent nu a făcut nici un act
de administrare timp de 1 an. Acest decret a fost neconstituțional în raport cu
Constituția din 1948, care în art. 8 consacra principiul recunoașterii și
garantării proprietății particulare.
De aceea, hotărârea pronunțată în
temeiul Decretului nr. 111/1951 nu constituie titlu valabil de dobândire a
dreptului de proprietate de către stat.
De altfel, în dispozitivul sentinței
civile nr. 1569 din 20 aprilie 1961, aflată la fila 3 din dosarul nr. 5600/1999
al Judecătoriei Constanța, nu există mențiunea că hotărârea s-a dat în
contradictoriu cu vreun pârât, iar în raport cu referatul aflat la fila 4 din
același dosar, care atestă lipsa dosarului în care s-a pronunțat hotărârea
judecătorească de trecere a imobilului în proprietatea statului, corect prin
sentința instanței de fond s-a reținut că nu s-a făcut dovada comunicării
acestei hotărâri.
În privința construcțiilor aflate pe
teren, conform constatărilor consemnate de expert în raportul de expertiză și
suplimentul la acest raport, cele patru căsuțe sunt provizorii, fără fundație
și în stare avansată de uzură, iar instalația solară de produs apa caldă, de
asemenea este într-o stare tehnică de degradare avansată, nemaifiind în stare
de funcționare de doi ani.
Greșit reține instanța de apel că
această instalație prepara apa caldă de consum în orașul Eforie Sud, deși la
prima întrebare din interogatoriul aflat la fila 32 din dosarul instanței de
fond, pârâta SC C.S. 2000 SA Eforie Sud precizează că instalația deservește cu
apă caldă numai căsuțele din camping în timpul sezonului.
Deoarece terenul care face obiectul
procesului poate fi revendicat de reclamant ca succesor al fostului proprietar,
iar pentru redobândirea bunului nu este necesară desființarea prealabilă a
hotărârii judecătorești pronunțată în temeiul Decretului nr. 111/1951, se va
admite recursul declarat de reclamant.
Conform art. 312 alin. (2) și (3) C.
proc. civ., va fi modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii
apelurilor declarate de pârâții Consiliul local Eforie, Orașul Eforie prin
primar și SC C.S. 2000 SA Eforie Sud și se va păstra sentința apelată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite
recursul declarat de reclamantul A.I. împotriva deciziei civile nr. 243 C din
15 decembrie 2003 pe care o modifică în sensul respingerii apelurilor declarate
de pârâții Consiliul Local Eforie, Orașul Eforie prin primar și SC C.S. 2000 SA
Eforie Sud împotriva sentinței civile nr. 854 din 20 decembrie 2000 a
Tribunalului Constanța, pe care o păstrează.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie
2005.