ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 794/2005

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 15335 din 19 octombrie 1998,

Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat

cauza privind pe reclamanta I.R. și pârâții Consiliul Local, Primarul Orașului

Constanța, Direcția Finanțelor Publice și SC C.S. SA Eforie Sud, având ca

obiect acțiune în revendicare, în favoarea Tribunalului Constanța.

Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 857

din 13 octombrie 1999 a respins acțiunea ca nefondată, iar cererea de

intervenție, formulată de SC O. SRL, ca lipsită de interes. S-a reținut că, în

cauză, nu s-a făcut dovada nerespectării prevederilor art. I și art. II din Decretul

nr. 92/1950.

Anterior, prin încheierea din 15 septembrie 1999,

tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților

Consiliul Local Eforie, Orașul Eforie, prin primar, Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, cu motivarea că imobilul revendicat se află în

posesia pârâtei SC C.S. SA.

Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca

nefondat de Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 81/C din 19

martie 2001.

Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr.

1424 din 9 aprilie 2002, a admis recursul reclamantei, a casat ambele hotărâri,

reținând că Decretul nr. 92/1950 a fost greșit aplicat, deoarece autorii

reclamantei erau persoane exceptate de la naționalizare. Pe cale de consecință,

cauza a fost trimisă spre rejudecare tribunalului pentru a se administra probe

privind individualizarea imobilului.

În fond după casare, Tribunalul Constanța, prin

sentința civilă nr. 362 din 18 martie 2003, a admis acțiunea, obligând pârâții

să lase în deplină proprietate și posesie imobilul din Eforie Sud.

Acțiunea față de Statul Român a fost respinsă ca

fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar

cererea de intervenție în interes propriu a fost respinsă ca nefondată.

Instanța de fond a reținut că autorii reclamantei

erau persoane exceptate de la naționalizare, nefiind astfel respectate

dispozițiile Decretului nr. 92/1950.

În ceea ce privește cererea de intervenție în interes

propriu, s-a reținut că, la data de 25 iulie 2001, a expirat termenul pentru

care s-a încheiat contractul de locație de gestiune nr. 3564 din 16 februarie

1994 cu SC C.S. SA Termenul nu a fost prelungit și nici nu s-a făcut dovada că

beneficiara contractului și-a executat obligațiile contractuale.

Apelurile declarate de intervenienta SC O. SRL

Constanța și pârâții Consiliul Local Eforie, Orașul Eforie, prin primar și SC C.S.

2000 SA Eforie Sud, au fost respinse prin decizia civilă nr. 83/C din 3

septembrie 2003 a Curții de Apel Constanța.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat

că este neîntemeiată critica privind dovada proprietății și preluarea de către

stat a imobilului, deoarece prin decizia Curții Supreme de Justiție s-a

stabilit că autorii reclamantei erau persoane exceptate de la naționalizare,

dezlegarea dată acestei probleme de drept fiind obligatorie pentru instanțele

de rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ.

S-a mai reținut că reclamanta a făcut dovada titlului

de proprietate al autorilor săi și că, de la data preluării, imobilul a suferit

puține modificări la arhitectura exterioară, pe fațada principală fiind

executat un balcon în consolă la etaj.

Nu a fost reținută nici critica referitoare la

inadmisibilitatea acțiunii, constatându-se că demersul judiciar al reclamantei

a fost inițiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Critica intervenientei privind efectele contractului

de locație de gestiune a fost înlăturată, cu motivarea că dreptul de

proprietate nu poate fi transmis printr-un asemenea contract, ce nu poate fi

opus în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în

termenul prevăzut de lege, pârâta SC C.S. 2000 SA și intervenienta SC O. SRL

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ., pârâta a arătat că reclamanta nu a făcut dovada titlului de proprietate

al defunctului Ș.D. asupra imobilului, deoarece cartea poștală de care s-a

folosit nu poate proba dreptul de proprietate.

S-a mai arătat că Decretul nr. 92/1950 a fost greșit

aplicat de către instanțele de judecată. Condițiile în care s-a efectuat

naționalizarea trebuiau raportate doar la persoana mamei reclamante care era

singura proprietară a imobilului dobândit prin succesiune legală, în regimul

separației de bunuri. De altfel, dovada dreptului de proprietate nu s-a

realizat, deoarece certificatul de moștenitor nu face dovada calității de

proprietar.

Intervenienta în interes propriu a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că imobilul a fost

preluat cu titlu de către stat, prin aplicarea corectă a Decretului nr.

92/1950.

La momentul naționalizării, proprietara imobilului

dobândit prin moștenire legală, în regimul separației de bunuri, era autoarea

reclamantei, I.C., casnică. În enumerarea limitativă a decretului în discuție,

casnicele nu figurau printre persoanele exceptate de la naționalizare.

Instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la

unul dintre motivele de apel, și anume cel care viza faptul că nu s-a făcut

dovada că autoarea reclamantei nu avea calitatea de exploatator de imobile.

Mai arată intervenienta, că instanța de apel a

apreciat în mod greșit incidența dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., deoarece

situația de fapt nefiind complet stabilită, instanța supremă nu a dat o

dezlegare de drept în cauză cu privire la titlul statului.

Recursurile declarate sunt nefondate.

Ambele recurente formulează critici referitoare la

aplicare Decretului nr. 92/1950, intervenienta susținând că, în cauză, nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de

casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate,

sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin recursul declarat în cadrul primului ciclu

procesual, reclamanta a arătat că titlu statului era viciat deoarece autorii

săi erau persoane exceptate de la naționalizare, conform art. II din Decretul

nr. 92/1950.

În concluziile scrise depuse la instanța supremă cu

ocazia judecării recursului, intervenienta SC O. SRL a susținut că decretul de

naționalizare a fost corect aplicat, deoarece proprietara imobilului era doar

mama reclamantei, iar casnicele nu figurau printre persoanele exceptate de la

naționalizare.

Analizând toate aceste susțineri ale părților, Curtea

Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 1424 din 9 aprilie 2002, a

stabilit că prevederile Decretului nr. 92/1950 au fost greșit aplicate,

întrucât tatăl reclamantei, I.G. a fost avocat, iar mama, I.C., unică

moștenitoare a lui Ș.D., era casnică.

Prin urmare, instanța supremă a dat o dezlegare

problemei de drept vizând modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea

statului, situație în care sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 315 C.

proc. civ.

Ca atare, constatându-se că instanțele de rejudecare

au făcut o corectă aplicare a textului de lege invocat, criticile apelantelor

privind aplicarea Decretului nr. 92/1950 și art. 315 C. proc. civ. vor fi

privite ca nefondate.

În ceea ce privește critica intervenientei,

referitoare la faptul că instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la

calitatea de exploatator de imobile, se constată că și aceasta vizează problema

mai amplă a aplicării Decretului nr. 92/1950. Făcând aplicarea art. 315 C.

proc. civ., implicit, instanța de apel s-a pronunțat și asupra acestui motiv de

apel.

Rămâne, așadar în analiză, aspectul invocat prin

recursul pârâtei și care se referă la faptul că reclamanta nu a făcut dovada

dreptului de proprietate al autorilor săi.

Invocând decizia Curții Supreme de Justiție și

analizând actele dosarului, curtea de apel a reținut în mod corect că instanța

a făcut dovada titlului de proprietate.

Astfel, este de necontestat că în anul 1912, bunicul

reclamantei, Ș.D., a dobândit prin act de vânzare cumpărare suprafața de 600 mp

teren. Pe acest teren, până în luna august 1925 au fost edificate două clădiri

care, după momentul preluării de către stat, nu au fost semnificativ

modificate.

Conform art. 492 C. civ., construcțiile edificate pe

un teren sunt prezumate a fi făcute de proprietarul terenului, căruia îi și

aparțin. Prezumția instituită de lege nu a fost răsturnată, deoarece, prin

probele administrate în cauză, nu s-a dovedit că altcineva decât proprietarii

terenului ar fi edificat construcțiile.

Cartea poștală la care recurenta face referire nu a

fost avută în vedere ca dovadă a dreptului de proprietate, ci a fost unul

dintre elementele care a întărit prezumția instituită de art. 492 C. civ. Pe

baza acesteia, expertul și, mai apoi, instanțele, au constatat că imobilul nu a

suferit modificări de substanță și au determinat că pe fațada imobilului

principal s-a construit un balcon în consolă.

Față de cele mai sus arătate, recursurile vor fi

privite ca nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi

respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de SC O. SRL și SC C.S.

2000 SA împotriva deciziei civile nr. 83/C din 3 septembrie 2003 a Curții de

Apel Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie

2005.